Prolog
Introducere
Despre tăcere, cuvântare şi viaţa
Apus de soare în Muntele Athos
Urcându-mi propriul Tabor
Întâlnirea cu pustnicul
Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus
II. Treptele rugăciunii lui Iisus
III. Căile rugăciunii lui Iisus
IV. Războiul diavolului şi cum să-i facem faţă
V. Venirea şi plecarea harului
VI. Roadele rugăciunii lui Iisus
VII. Greşeli în practicarea rugăciunii lui Iisus şi cum să le facem faţă
VIII. Rugăciunea lui Iisus este necesară clerului şi mirenilor ce trăiesc în lume
IX. Rugăciunea lui Iisus pentru ceilalţi

Prolog

Din inspiraţia dragostei dumnezeieşti, în zilele noastre asistăm la o reînviere a dorului pentru teologia mistică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, pentru nevoinţă, ascetism şi rugăciunea neîncetată a inimii.
Cum se explică oare faptul că în mijlocul tendinţei de a pune pe om în centrul lumii, se ivesc suflete ce tânjesc după adevărata viaţă în Hristos – căutând perfecţiunea – unirea cu Dumnezeu, suflete care vor să trăiască potrivit cu tradiţia Bisericii noastre şi cu Sfinţii Părinţi? „Aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Psalm 76, 10). Aceasta este lucrarea Sfântului Duh, Care vieţuieşte în veşnicie şi Care alege şi sfinţeşte sufletele în trupul lui Hristos – sfânta, soborniceasca şi apostoleasca noastră Biserică.
După multe eforturi chinuitoare, devine din ce în ce mai clar în ziua de azi că tradiţia Sfinţilor Părinţi nu este un lucru extravagant, ci o condiţie esenţială pentru un mod de viaţă cu adevărat ortodox. Şi este o mare binecuvântare că preamilostivul nostru Stăpân a sădit, în mijlocul Bisericii, raiul Grădinii Maicii Domnului – Sfântul Munte – spre a reînvia Biserica prin darul harului lui Dumnezeu care se coboară la noi astăzi, neîntrerupt, prin tradiţia vie a Sfinţilor Părinţi.
Autorul acestei cărţi tânjeşte după această tradiţie. El trăieşte şi munceşte în lume, dar locuinţa sa „este în rai”, raiul Sfântului Munte, arvuna Împărăţiei ce va să vină.
Domnul, Care iubeşte toată făptura omenească şi care ne dăruieşte ceea ce sufletul nostru doreşte cu adevărat, a dăruit şi Arhimandritului Hieroteos Vlachos, harul de a îndrăgi viaţa duhovnicească a Sfântului Munte şi de a regăsi înlăuntrul inimii sale emoţia tainică a cuvintelor rugăciunii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.”
Stând de vorbă cu Sfinţii Părinţi a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvinte rostite din nemurire şi din preaplinul inimii iar acum le oferă şi fraţilor săi.
Este un semn al dragostei Sfinţilor Părinţi pentru noi, dezvăluindu-ne culmile vieţii duhovniceşti şi încurajându-ne să nu fim şovăielnici în eforturile noastre de a le ajunge, arătându-ne în acelaşi timp primii paşi pe care noi, cei neîncercaţi trebuie să-i facem.
Astfel această lucrare nu prezintă doar starea cea desăvârşită a rugăciunii, ci ne introduce şi în stadiile sale cele mai de jos pentru ca şi fraţii noştri din lume să o poată practica, spre întărirea sufletească şi spre sfinţirea lor. Cred că prin binecuvântarea Stăpânei noastre, de Dumnezeu Născătoare, care Ea însăşi a primit şi a trăit plinătatea harului, această carte se va dovedi de folos atât autorului cât şi cititorului. Nu mai este nevoie a spune că o mai deasă citire a cărţilor despre rugăciunea lui Iisus, va naşte în oameni o mai mare dorinţă de a o practica.
A Domnului Dumnezeului nostru, de la care primim atâta bunătate şi desăvârşire, să fie slava în vecii vecilor.

Arhimandritul Gheorghe,
Egumenul mănăstirii Sf. Grigorie,
Sf. Munte Athos

Introducere

În paginile ce urmează prezint o discuţie pe care am avut-o cu un stareţ la Muntele Athos. Pe atunci nu mă gândeam că va fi subiectul unei cărţi. Dar într-o zi, pe când mă pregăteam să citesc una din scrierile Sf. Maxim Mărturisitorul, am auzit o voce dinlăuntru îndemnându-mă să aştern pe hârtie conversaţia purtată atunci cu înţeleptul călugăr atonit. Şi m-am supus acelei voci pe care, vă mărturisesc, nu am mai auzit-o vreodată. Am început să scriu după cum mi-a venit în minte. Aceasta este motivul pentru care ceea ce urmează este produsul a doar câtorva ore de muncă, şi pentru aceasta îmi cer iertare cititorilor. Înainte de toate, aş dori să fac câteva precizări.
În primul rând, această carte n-ar trebui citită ca o povestire sau ca un basm, ci mai degrabă ca o învăţătură trimisă de Dumnezeu acelui înţelept atonit, care era un purtător de Dumnezeu „prin har”. Cititorul ar trebui să se oprească din când în când să se gândească, ba mai mult, să se roage. S-ar putea chiar ca în unele locuri să aibă nevoie să citească de două ori.
În al doilea rând, dialogul trebuie citit păstrând în minte scopul pentru care a fost scris, adică practicarea unei vieţi de rugăciune. Ar trebui ca de îndată să ne hotărâm a intra în întunericul dumnezeiesc al rugăciunii lui Iisus, Sinaiul şi Taborul unde Îl vom întâlni pe Dumnezeu. „Chemarea numelui lui Iisus este imediat urmată de prezenţa Sa, pentru că numele evocă o formă a prezenţei Lui Iisus” (Paul Evdokimov). Această idee urmează cuvintelor Domnului: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”(Matei 18, 20), la fel şi cuvântului rostit de apostol „De aceea, vă fac cunoscut că nimeni nu poate să zică Domnul este Iisus, – decât în Duhul Sfânt” (1 Corinteni 12, 3). Când cineva rosteşte „rugăciunea lui Iisus”, Sfântul Duh coboară, ca un nor pe Muntele Tabor.
În al treilea rând, cititorul n-ar trebui să încerce să afle cine este monahul cu care am vorbit. S-ar putea să nu reuşească şi raţionamentele lui ar putea fi greşite. Acelui sfânt stareţ nu i-ar plăcea acest lucru.
În al patrulea rând, cititorul ar putea fi impresionat de numărul mare de citate din Sfinţii Părinţi. Totuşi, trebuie subliniat faptul că Sfântul Duh, care a locuit şi a lucrat în Sfinţii Părinţi, locuieşte şi lucrează de asemenea în pururea veghetorii atoniţi. Ei au, cu alte cuvinte, duhul părinţilor şi astfel pot fi întotdeauna pătrunşi de învăţăturile lor, fără prea multă trudă şi eforturi deosebite. Pe lângă aceasta, de multe ori în timpul discuţiei, înţeleptul pustnic, care s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu, şi-a deschis cărţile sale (Sf. Grigorie Palama, Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia, etc.) pe care le păstra lângă el, comentând multe pasaje.
Dorinţa mea arzătoare este să existe cititori care să fie ajutaţi să practice rugăciunea lui Iisus, – rugăciune care a sfinţit pe mulţi alţii –, pentru a putea fi şi ei sfinţiţi.
Mă simt dator să-mi îndrept gândurile şi spre preacuvioşii călugări, „imitatori ai dragostei dumnezeieşti” care locuiesc în Muntele Athos, care au lăsat lumea şi trăiesc adevărata lume, lumea transfigurată care îl cunoaşte pe Dumnezeu Cel Viu. Ei sunt mărturisitorii contemporani ai lui Hristos, „care s-au despărţit de această lume şi care sunt de fapt morţi faţă de ea”. Aceşti sfinţi bărbaţi m-au sprijinit şi ajutat de multe ori, m-au hrănit cu pâinea lor; şi eu, care sunt sărac, le datorez atât de mult. Sunt sărac. Dar, dacă n-aş fi luat chiar şi această puţină hrană, aş fi murit! Sunt flămând, totuşi trăiesc prin harul lor, binecuvântările şi dragostea lor.
Rândurile care urmează le sunt, astfel, dedicate acestor părinţi care au cunoscut raiul în Sfântul Munte, ca recunoştinţă pentru marea lor dragoste – „în schimbul dragostei lor” –, şi care au iubit pătimaş întreita nevoinţă: cea materială (sărăcia), cea duhovnicească (smerenia şi ascultarea) şi cea a trupului (curăţia); acestor părinţi care au trăit cu adevărat fericirile lui Dumnezeu; pentru că, devenind săraci cu duhul au ajuns bogaţi şi devenind blânzi au moştenit pământul; au plâns şi au fost mângâiaţi; au fost milostivi şi s-au miluit; au devenit curaţi cu inima şi L-au văzut pe Dumnezeu în toată puterea Lui; au devenit făcători de pace şi s-au chemat fii ai lui Dumnezeu.
„Oh, Sfinţi Părinţi, binecuvântaţi călugări şi pustnici, noi, cei ce suntem păcătoşi, vă mărturisim pe voi binecuvântaţi, cei tineri pe cei bătrâni, fiii pe părinţi, păcătoşii pe sfinţi” (Sf. Nicodim Aghioritul).

 Arhimandritul Hieroteos Vlachos.

Despre tăcere, cuvântare şi viaţa călugărilor

Sfântul Munte este un loc de taină unde tăcerea, care este însăşi veşnicia, vorbeşte intens, căci tăcerea este limbajul vieţii viitoare. Precum sfinţii îngeri au o putere mai presus de raţiune, pentru noi de neconceput, prin care ei îşi transmit unii altora gânduri dumnezeieşti (Sfântul Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – care trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în trăire şi în rugăciune – au altă putere pentru a transmite ceea ce trăiesc. Şi această putere este aceea a tăcerii care, mai ales la Sfântul Munte, este cea mai elocventă predică, „un îndemn tăcut”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în apofatismul Ortodoxiei. Ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi primesc virtute. După Sfântul Simeon Noul Teolog „tăcerea buzelor, închiderea ochilor şi asurzirea urechilor sunt pentru începătorii în viaţa duhovnicească cea mai rapidă cale de a ajunge la virtute.”
Tăcerea călugărilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odată la Schit. Şi adunându-se fraţii, au zis lui Avva Pamvo: zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească. Zis-a lor bătrânul: dacă nu se foloseşte de tăcerea mea nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.”
Ar trebui să meargă cineva la Sfântul Munte cu intenţia de a fi zidit prin tăcere. Pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere, totul îi va vorbi. Chipurile tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de atmosfera de pocăinţă, natura însăşi precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul său, vor povesti multe şi îi vor împărtăşi învăţături minunate. Acesta este felul în care Sfântul Munte vorbeşte „în tăcere”.
Dar uneori vorbesc şi atunci zidesc sufleteşte, deoarece se fac pilde prin înşişi viaţa pe care o duc. „Căci viaţa fără de cuvânt mai mult foloseşte decât cuvântul fără viaţă. Viaţa şi tăcând foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Dar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, fac o icoană a toată filosofia” (Avva Isidor Pelusiotul). Pentru că Sfinţii Părinţi duc o viaţă sfântă şi au devenit unelte ale Sfântului Duh, „trâmbiţe mistice” ale Sfintei Treimi, ale Iubirii, ale Cuvântului şi ale Înţelepciunii înalţă, în orice cuvinte s-ar exprima. Au „cuvinte” să vorbească, deoarece faptele lor sunt din belşug. Şi atunci când sunt întrebaţi, ei rostesc aceste „cuvinte”.
În Pateric, întâlnim foarte des următoarea cerere: „Părinte, spune-mi un cuvânt să mă mântui”. Un „cuvânt” rostit din sufletul pustnicului ca de la Duhul Sfânt, în limbajul pustiei, este considerat revelat şi neîndoielnic; şi cel care îl cere, îl primeşte ca pe un rod al harului, fără să îl explice în mintea sa. Acest „cuvânt” de la părintele înduhovnicit este de neapărată trebuinţă pentru cel care îl cere. „Cuvântul” vine dintr-un suflet ce este prieten al lui Dumnezeu, un suflet rănit de iubirea Sa, fiind rostit după măsura „setei” celui care îl cere. Precum Preasfânta Maică a Domnului a zămislit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi a dat naştere lui Hristos Dumnezeu şi Omul devenind din această pricină, „bucuria întregii făpturi”, în acelaşi fel părinţii, datorită curăţeniei lor au zămislit cuvântul şi l-au transmis celor care însetează după el, făcându-li-se pricină de bucurie.
„Au venit la Avva Fillic nişte fraţi, care aveau cu ei câţiva mireni şi i s-au rugat să le spună vreun cuvânt. Iar bătrânul tăcea. Şi fiindcă îl rugau, le-a zis lor: Cuvânt voiţi să auziţi? Şi i-au zis: da Avvo. Deci a zis bătrânul: acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să grăiască. Dar acum, pentru că întreabă fără să împlinească ceea ce aud, Dumnezeu a îndepărtat harul cuvântului Său de la bătrâni. Şi ei nu mai au ce să grăiască, fiindcă nu este cel ce să lucreze. Şi auzind fraţii acestea, au suspinat, zicând: roagă-te pentru noi, Avvo!”
Prin această pildă se vădeşte că înţelepciunea este rodul harului. Harul împodobeşte oamenii curaţi şi sfinţi, şi „întrupează” cuvintele lor. Este clar deci, că înălţimea cuvântului este pe măsura însetării celui care îl cere iar monahii ştiu cum să „frângă” şi cele mai împietrite inimi şi să le întoarcă spre Dumnezeu, chiar dacă folosesc un reproş discret.
Aşadar, dacă îi întrebi cu simplitate, cu smerenie şi cu dorinţa de a asculta, vei auzi „licăririle” harului. Sunt cuvinte simple, smerite, totuşi pline de înţelepciune şi har, sunt cuvinte pline de duh.
În acest fel ei îl imită pe Hristos, care este atotputernicul Logos al Tatălui şi în acelaşi timp întruchiparea tăcerii profunde. El a vorbit, dar de asemenea a păstrat tăcerea. Mişcarea lui Dumnezeu spre om este cu siguranţă nu doar o revelare a Cuvântului ci şi o „expresie a tăcerii”. Prin urmare mişcarea omului spre Dumnezeu, ca şi spre aproapele său ar trebui să se distingă prin acestea două. Te îndrepţi spre Sfântul Munte cu intenţia de a fi învăţat mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt.
Monahii de la Sfântul Munte, pustnicii, aceste păsări cântătoare ale deşertului, trăiesc viaţa la apogeul ei. Ei sunt deja în rai. Sunt cu adevărat „purtători de Dumnezeu”, trăind viaţa lui Hristos „în vase de lut”, adică în trupuri istovite de nevoinţă şi de slujirea aproapelui. În aceşti monahi cineva ar putea vedea îndumnezeirea în faptă, ca să spunem aşa, şi nu îndumnezeirea învăţată teoretic, de către cel lipsit de experienţă în ale teologisirii. Ei trăiesc în acelaşi timp şi credinţa şi faptele. Pentru că, fără îndoială, credinţa fără fapte este o iluzie, dar faptele fără credinţă sunt idolatrie. Harul lui Dumnezeu, chipul lui Hristos, sunt întipărite pe feţele lor bătătorite de vreme. „Dansul” sfinţilor asceţi „fuge de ceea ce este împotriva firii, arată ceea ce este al firii şi devine vrednic de darurile ce sunt mai presus de fire” (Sf. Nicodim Aghioritul).
Când îi priveşti ai impresia că sunt nefericiţi şi trişti. Însă atunci când liniştea lor interioară se revarsă, te copleşeşte. Aceşti sfinţi nevoitori sunt asemeni stăvilarelor ce opresc apele. Dar când stăvilarul se rupe, apele îşi arată forţa, inundând împrejurimile. Când gura pustnicului se deschide te „inundă” cu mireasmă. Gurile monahilor sunt „izvoare din care se revarsă miere şi apă vie”. Ai putea crede că vieţile lor sunt fără valoare, dar îţi vei da seama curând că aceşti pustnici sunt „copaci ce ajung sus la cer”, dăruiţi cu frunze ce aduc umbră, dându-ţi adăpost şi răcorindu-te. Ţi-i imaginezi îmbrăcaţi în rase, de neclintit din tăcerea lor şi nespălaţi datorită reţinerii lor de la spălare (alousia). Însă foarte curând îi vezi ca „plante nemuritoare rodind fructe minunate”, „crini veşnic înfloriţi şi de-a pururi înmiresmaţi”, al căror parfum te umple de plăcere! Şi toate acestea pentru că Hristos, viaţa cea adevărată, trăieşte în ei. Viaţa lor este „ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3, 3)
În fiecare călugăr atonit care calcă pe urmele Sfinţilor Părinţi şi trăieşte potrivit învăţăturilor lor, poţi distinge, dacă porţi în tine duhul lui Dumnezeu, împreuna-lucrare a două stări, în aparenţă opuse: cea a morţii şi cea a vieţii. Viaţa izvorăşte dintr-o moarte de zi cu zi, şi moartea devine mai adâncă dacă te bucuri de viaţă. Cu cât sporeşte moartea morţii (a păcatului), cu atât este mai deplin trăită viaţa în Viaţă (întru Hristos); şi cu cât cineva trăieşte mai deplin „Viaţa”, cu atât omoară moartea, până acolo încât acela ajunge să vadă în sine însuşi Învierea şi Înălţarea lui Hristos. Adică este omorât păcatul şi se naşte viaţa. Deci, s-ar putea spune că monahii se îmbracă cu moartea şi dobândesc Viaţa. Sfântul Pavel scrie către Romani: „Ştiind că Hristos, înviat din morţi, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 9-10). Sfântul Nichita Stithatul scrie că la fel se întâmplă cu omul sfânt, devenit asemeni lui Hristos, deoarece este mort şi îngropat pentru lume, trăind viaţa lui Hristos: „Cel ce a fost ridicat din moarte, a fost ridicat împreună cu Hristos. Dacă el a fost ridicat cu Hristos prin cunoaşterea Sa şi moartea nemaiavând stăpânire peste Hristos, atunci nici peste acela nu mai are stăpânire moartea necunoştinţei. Astfel că el nu mai trăieşte pentru trup şi pentru lume, fiind mort faţă de mădularele sale şi faţă de grijile lumii, dar întru el trăieşte Hristos, fiind sub legea harului Sfântului Duh, iar nu sub legea cărnii, adică el şi-a oferit mădularele sale ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu Tatăl”.
Chiar şi în călugării ajunşi la cele mai înalte stări de înduhovnicire se regăseşte împletirea dintre odihnă şi lucrare. După Sfântul Maxim, ei trăiesc un „repaus în veşnică mişcare” şi o „mişcare neclintită”. Rămân „în Hristos” şi se mişcă neîncetat spre o cât mai desăvârşită bucurie de El, deoarece Hristos este nestemata cea de mare preţ. Sfântul Grigorie de Nyssa lămureşte acest lucru: „Ciudat lucru este că repaosul şi mişcarea pot sta la un loc. Căci cel ce urcă deloc nu stă, iar cel ce stă nu urcă; dar aici urcarea este împlinită prin a rămâne în aceeaşi stare, înţelegând prin aceasta cu cât unul rămâne statornic şi neclintit în bine, cu atât străbate mai mult din calea virtuţii”. Adică rămâne statornic în bine, mişcându-se în acelaşi timp. Se află într-o continuă mişcare şi totuşi rămâne în Hristos. Este setea neîncetată după Hristos, dar în acelaşi timp şi saţietatea dumnezeiască. Un monah a spus odată: „Ceva ciudat mi se întâmplă. Sunt înfometat şi totuşi mă simt sătul”. Însă pentru omul lui Dumnezeu acest lucru nu e deloc ciudat. Aceasta este „desăvârşita dar totuşi nedesăvârşită desăvârşire a celui desăvârşit” de care vorbeşte sfântul Ioan Scărarul.
Viaţa călugărului devine necontenit viaţa Cuvântului lui Dumnezeu, viaţa lui Hristos. Silindu-se călugărul vieţuieşte pe deplin „vârstele” lui Hristos. Hristos este Întrupat în el, făptuieşte minuni, îndură Patimile, Învie şi Se Înalţă. Trăind, de aceea, în Hristos, ajunge nu doar la unificarea lumii sale interioare ci şi a celei din jurul său. Trece peste toate deosebirile, ridicându-se la o stare mai înaltă decât cea de dinainte de Cădere – devine asemeni lui Adam cel dintâi. Sfântul Maxim aminteşte cele cinci deosebiri pe care Adam nu le-a învins, pe când omul reuşeşte acum să le depăşească cu ajutorul lui Adam cel Nou, adică a lui Hristos. El poate trece peste deosebirea dintre creat şi necreat, dintre minte şi simţuri, cer şi pământ, rai şi lume, dintre bărbat şi femeie. Trecând-o pe ultima dintre ele, continuă să o depăşească pe prima, cea dintre creat şi necreat. Un sfânt al lui Dumnezeu se dăruieşte pe sine întreg şi dăruieşte lumea întreagă lui Dumnezeu, arătându-se prin aceasta cel mai mare binefăcător al firii omeneşti.
La Sfântul Munte m-am apropiat odată de un astfel de stareţ (Gheron), un stareţ care gustă deplinătatea nesfârşită a milostivului Dumnezeu. Locuind într-o crăpătură a pământului, el a depăşit toate tiparele acestei lumi. Nu există cuvinte care să-l poată descrie. Dacă îi spui înţelept, spui prea puţin, numindu-l nebun nu cuprinzi pe de-a-ntregul măsura nebuniei sale pentru Hristos – pur şi simplu nu ştii cum să-l descrii. Pentru că a ieşit din măsurile acestei lumi şi se îndreaptă spre depărtările veşniciei. Atinge dumnezeiescul foc şi este pur şi simplu în flăcări, arzând acum de Lumina necreată. Ore întregi, în timp ce vorbeşti cu el, ai impresia că va fi aprins şi că va fi mistuit. Crezi că va dispare complet din faţa ta precum proorocul Ilie în carul cu foc. Chiar în momentul în care îţi vorbeşte, crezi că se va urca la cer, ca Domnul care, „pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer” (Luca 24, 51). Şi totuşi nu se întâmplă nimic din ceea ce ai crezut. Se întâmplă altceva, ceva ce simţi în timp ce-ţi vorbeşte despre lucruri privitoare la viaţa duhovnicească. Este asemenea „uimirii” care i-a cuprins pe apostoli pe muntele Tabor. „…un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L» şi, auzind ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au umplut de spaimă.” (Matei 17, 5-6). În timp ce vorbeşte, Duhul Sfânt coboară dintr-o dată, învăluindu-te, prinzându-te. Te cuprinde teama, dar şi dorinţa de a rămâne acolo. Ascultând cuvintele lui simple şi liniştite, îţi aminteşti de Hristos vorbind ucenicilor pe înălţimea unui munte sau într-o corabie, pe mare. Sfântul îţi vorbeşte într-adevăr de pe „muntele” theoriei (vederii lui Dumnezeu) şi de pe marea veşniciei, dincolo de lucrurile banale şi omeneşti, dincolo de ceea ce eşti.
M-am apropiat de acest Gheron într-o zi. Ştiam că era un adevărat „teolog”. Nu avea cunoaştere despre Dumnezeu, ci „cunoaşterea lui Dumnezeu”, care este neajunsă celor mai mulţi oameni! „Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu. Şi mulţimea poporului de-abia ajunge la poalele ei.” Doar Moise a fost în stare să urce muntele vederii lui Dumnezeu. Şi Gheron era şi el, asemeni lui Moise, unul care L-a văzut pe Dumnezeu.
La început m-am simţit stângaci. Despre ce aş putea să vorbesc cu el? Ce aveam noi în comun? Eram noi pe aceeaşi treaptă? Noi ceilalţi suntem la primul stadiu al „filosofiei practice” (curăţirii), în timp ce el a trecut deja de la „contemplarea naturală” (iluminarea minţii) la „teologia mistică” (cunoaşterea lui Dumnezeu) adică la cunoaşterea veşnică. Noi suntem plini de patimi, în timp ce el e tronul aurit al Împăratului. Noi închipuim iadul, el e desfătarea Raiului.
Dar în timpul discuţiei noastre pustnicul a coborât din înălţimea sa şi m-a ridicat pe mine mai sus. S-a deşertat pe sine şi m-a îmbogăţit pe mine. „Deşi a fost odată bogat, a devenit sărac, ca să pot fi şi eu bogat prin sărăcia lui”. Pentru că întotdeauna unitatea presupune o mişcare înspre exteriorul sinelui de ambele părţi, acelaşi lucru se întâmplă şi în unirea cu Dumnezeu. Survine o mişcare de la Dumnezeu înspre om ca şi o mişcare de la om înspre Dumnezeu. Aceasta este trăsătura distinctivă a dragostei dumnezeieşti. „Teologii numesc dumnezeirea uneori forţă erotică, alteori dragoste, şi alteori ceea ce este dorit şi iubit. Prin urmare, ca forţă erotică şi ca dragoste, divinul însuşi este subiect de mişcare; şi fiind ceea ce este dorit şi iubit cu intensitate, atrage spre el tot ce este receptiv la această forţă şi dragoste” (Sf. Maxim Mărturisitorul). Acelaşi sfânt părinte spune mai departe: „Această dragoste dumnezeiască extatică îi sileşte pe cei ce iubesc să nu-şi aparţină lor ci celor pe care îi iubesc. Aceasta este arătată la cele de deasupra prin grija faţă de cele de mai jos, la cei ce se află în aceeaşi stare prin sprijinul pe care şi-l dau unii altora şi la cei mai de jos prin aceea că sunt întorşi mai întâi de toate numai înspre dumnezeire”. Cu alte cuvinte Sfântul Maxim Mărturisitorul arată o aşezare despre care Sfântul Dionisie Areopagitul spune: „erosul dumnezeiesc este şi extatic, nelăsând pe cei îndrăgostiţi să fie ai lor, ci ai celor de care sunt îndrăgostiţi. Şi arată pe cele superioare, purtătoare de grijă pentru cele inferioare, şi pe cele de acelaşi grad susţinându-se una pe alta, şi pe cele inferioare într-o întoarcere dumnezeiască spre cele dintâi”.
Voi păstra întotdeauna în minte ba mai mult, în inimă, fiecare minut al acelei conversaţii. Ceea ce urmează este prezentarea întâlnirii şi a dialogului nostru.

Apus de soare în Muntele Athos

Soarele cobora spre vest. Dimineţile în muntele Athos sunt înmiresmate, fermecătoare. Întunericul nopţii se împrăştie în timp ce călugării sunt la Katholikonul (biserica cea mare) Sfintelor Mănăstiri, cântând „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat nouă lumina”. S-ar putea spune că cele ce alungă întunericul sunt vocile melodioase, răsunând blând şi ritmul cald al clopotelor. După-amiezile la Athos sunt şi ele liniştite. O zi de strădanii a trecut şi noaptea îşi împrăştie vălul în care monahul va ascunde multe lupte, lacrimi îmbelşugate şi multe nevoinţe duhovniceşti. Soarele cel văzut coboară spre asfinţit dar Soarele Cel ce se află în inimile nevoitorilor nu se stinge. În inimile lor cu totul curate, neumbrite de norii patimilor îşi are locul o zi veşnic luminoasă. O, apusul de soare la Athos! Apus plin de farmec, plin de har, învăluit în linişte.
După vecernie unii monahi, mişcându-se încet, cu capetele aplecate, ies din Katholikonul Sfintelor Mănăstiri sau din micile capele ale schiturilor să se odihnească în aerul curat, aşezându-se pe o bancă din piatră şi meditând asupra dulcelui nume al lui Hristos. Vor şi stăruie să-şi înscrie în inimile lor literele de aur ale rugăciunii. Sunt furat de aceste ceasuri de linişte, când până şi natura este calmă, când chiar şi valurile mării abia se aud lovindu-se de stânci, când regele soare zugrăveşte cerul în toate culorile. Natura la Athos are un farmec deosebit, dat de rugăciune şi de sfinţenie. Într-adevăr, harul necreat pătrunde prin suflet, în trup, întinzându-se până şi la firea negânditoare şi la întreaga zidire. Aici nu se vede ceva sălbatic, nici măcar nu există ceva sălbatic, totul e liniştit. La Athos toate zilele şi nopţile ard în rugăciune. Chiar şi natura este îmblânzită de glasurile frumoase ale călugărilor, de sunetul clopotelor şi de smerenie! „Aici apa este mai bună, aerul este mai blând şi adierea lui mai caldă, învăluindu-ne pe noi cei reci; pretutindenea vezi păduri ce se înalţă dese, cu copaci veşnic verzi care încântă privirea; vezi măslini, viţă-de-vie, dafini, mirt şi tot felul de pomi. Nevoinţa tăcută, care pe unii îi hrăneşte iar pe alţii îi desfată, a curăţat acest pământ de blestem” (Eugen Boulgaris).
Nu mă simt atras în mod deosebit de către natură. Însă la Sfântul Munte aceasta are un har deosebit. Ar putea să o privească cineva cu ochii monahilor purtători de Dumnezeu şi să se lumineze. Ar putea să o privească, contemplându-o nu cu ochii sau cu mintea ci cu inima înduhovnicită. Şi inima ştie cum să iubească şi să aprecieze lucrurile. S-ar putea ca tăcerea în plinătatea ei să joace un rol foarte important, dacă „viaţa care este lipsită de temeri, datorită credinţei sale în Dumnezeu se mişcă din fire spre o înţelegere a creaţiei lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama).

Urcându-mi propriul Tabor

Apus de soare la Athos – în timp ce soarele se pregătea să apună, eu urcam pregătindu-mă să răsar! Apusul soarelui m-a găsit urcând cu mare greutate o potecă strâmtă şi abruptă spre… răsărit! Săraci în credinţă, găsim cu greu o bucurie în astfel de urcuşuri către cei plini de credinţă, care au purtat hotărârea lor eroică de a renunţa la lume cu toate atracţiile şi plăcerile ei, şi care au îmbrăţişat nevoinţa. Urcam undeva pe partea de nord a Athosului. Voiam să pun în practică cuvintele sfântului Ioan Hrisostom: „Până-ţi este dorinţa caldă, îndreaptă-te spre aceşti îngeri şi fă-o mai caldă. Pentru că vorbele omeneşti nu vor putea să-ţi aprindă inima aşa cum o poate face vederea lucrurilor dumnezeieşti”.
De-a dreapta şi de-a stânga, se ridicau stânci impenetrabile cu vârfurile lor ascuţite, parcă străpungând cerul, precum o fac vocile şi vieţile „locuitorilor” Sfântului Munte. Mergeam aplecat, cu rugăciunea lui Iisus pe buze, în inimă, înlăuntrul fiinţei mele. Pentru că acesta este felul în care ar trebui vizitat Sfântul Munte, cu sentimentul unui simplu pelerin. La mică distanţă de potecă, printre stânci, se puteau vedea case mici, chilii de pustnici. Unele dintre ele sunt în peşteri, altele ies puţin înafară, şi când le priveşti ai senzaţia că vor cădea în mare. Înlăuntrul acestor grote trăiesc albinele duhovniceşti, gătind mierea dulce a isihiei. Imnul pe care sfântul Nicodim l-a compus pentru părinţii atoniţi mi-a venit atunci în minte şi am început să-l cânt. „O, albine alese de Dumnezeu, ce-şi fac în grotele şi peşterile pământului din Sfântul Munte chilii de ceară, pline de mierea cea mai dulce a liniştii.”.
Chilii asemănătoare există şi în partea de sud a Muntelui, cunoscută sub numele de Karoulia. Acolo, spectacolul este incomparabil mai uimitor. „Pe suprafaţa roşiatică a stâncilor, care dau impresia că sunt învelite în rugină, multe locuinţe atârnă una de alta, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o proeminenţă a stâncii a dat posibilitatea unui pustnic curajos să construiască un paraclis îngust, una sau două chilii şi o grădină strâmtă din care o pădure minunată de chiparoşi a înflorit din solul adus din alt loc, dând o imagine exotică peisajului. Culoarea pură în care sunt îmbrăcate toate aceste locuri ascunse dă impresia că ele arată ca nişte cuiburi de pescăruşi. Schimnicii comunică între ei prin poteci, invizibile de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi dintre pustnici care n-au ieşit din ograda strâmtă de ani de zile. De aceea în schiturile mai mari există cimitire, iar în peşteri firide unde sunt păstrate rămăşiţele fraţilor; pe fruntea fiecărui craniu este înscris numele fratelui şi data morţii sale.” (Photis Kontoglou).
Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii raiului care îl trăiesc pe Dumnezeu şi se înalţă până la al treilea cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a stâncilor. Oricine urcă poteca aceea strâmtă din partea de nord a Muntelui, pe care o urcam şi eu la apus, observă acelaşi spectacol. Şi se înfioară. Simte harul lui Dumnezeu răcorindu-l şi în acelaşi timp mistuindu-l ca „rugul aprins” al lui Moise. Îi vin în minte imagini cu părinţi înaintaşi, care au trecut prin acel loc şi acum dorm în pace şi linişte, aşteptând vocea Arhanghelului anunţând venirea Mirelui căruia vor fi dăruiţi spre nuntă; incontestabil inima lui este departe de lume şi de toate plăcerile ei. Ei au luptat aici o viaţă întreagă ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o. Acum se odihnesc în sânul lui Avraam. Glasul lui Hristos, „n-a murit ci doarme” (Matei 9, 26) sună încet în aceste locuri izolate.
Urcam cu gânduri şi simţăminte deosebite. Întregul ţinut era stăpânit de linişte. Foarte rar puteai auzi păsări sălbatice zburând pe deasupra şi ciripind, sau chiar privighetori cântând. „Athosul hrăneşte privighetori multe şi minunate” (Sf. Nicodim Aghioritul). Din când în când se putea auzi sunetul unor bubuituri înfundate. Mergând, am ajuns la o căsuţă, unde am zărit un pustnic care încerca să spargă o piatră.
— Binecuvântează, Gheron, am spus.
— Domnul să te binecuvânteze, mi-a răspuns.
Acesta este salutul la Muntele Athos. Când ceri binecuvântare, îţi răspund: „Domnul (să te binecuvânteze)”. Cunosc foarte bine importanţa lui Hristos pentru viaţa duhovnicească. Îşi cunosc, de asemenea propriile slăbiciuni. Domnul este dorirea lor şi locuinţa lor adevărată. Îi repetă foarte des numele pentru că trăiesc în prezenţa Lui. El este Cel ce „doarme cu ei, se trezeşte cu ei, le îndulceşte şi le încântă inima prin mângâierea Sfântului Duh”.
— Ce faci acolo, Gheron?
— Încerc, fiule, să sparg bolovanul acesta ca să fac un mic rezervor, să adun apa de ploaie, pentru a putea bea puţin. Anul trecut am suferit mult de sete.
— Dar e o muncă foarte grea! Cu atât mai mult fără uneltele potrivite.
— Ce pot face? Trupul are nevoie de apă. Mă va ajuta Dumnezeu. Putem să nu avem nimic aici, în pustie, dar de puţină apă este nevoie. Vino în chilie, să o binecuvântezi pentru mine.
Eu, să binecuvântez chilia celui binecuvântat, m-am gândit! Necurăţitul să sfinţească pe cel curat!
Am intrat în chilie încet, cu mare grijă. În chilia unui pustnic intri cu teamă, ca într-un loc de taină. Era murdar, neîngrijit. Dar acestea sunt lucruri fără importanţă pentru atletul lui Hristos. Cum să găseşti timp pentru un astfel de lucru? Mi-a adus apă şi puţin rahat, semne ale dragostei lui. Într-adevăr, în pustia aceea înţelegi dragostea curată şi sinceră. Întreaga inimă a monahului se regăseşte pe tava aceea mică cu puţină apă şi dulceaţă! El îţi dăruieşte totul.
— Ai venit din lume?
— Da.
— Cum e acolo?
Aceasta e întrebarea obişnuită pe care o auzi la Athos. De această dată, totuşi, este de mare importanţă. Asta pentru că cel ce a întrebat a lăsat lumea, ce se îndreaptă spre distrugere, acum cincizeci de ani şi nu s-a mai întors. Deci, pustnicul ştie foarte bine ce înseamnă „lumea”. Este zidirea lui Dumnezeu dar în acelaşi timp devine înşelătoria celui rău. Nu l-a înşelat diavolul pe Adam folosind lucrarea mâinilor Lui? Câţi dintre noi nu păţesc la fel?
— Lumea, Gheron, s-a îndepărtat de Dumnezeu. Nu-şi mai aminteşte de El, nici nu mai trăieşte după poruncile Lui. Bisericile sunt goale, în schimb toate locurile diavolului sunt pline. Oamenii şi-au părăsit duhovnicii şi au umplut spitalele de boli mintale. Slujbele lor le aduc numai nelinişte şi toate grijile lor sunt lumeşti. Azi avem alegeri, mâine guvernul cade, poimâine mitinguri. Citesc doar ziare şi sunt indiferenţi faţă de Scriptură. Ore întregi urmăresc filme inspirate de diavol, care îi adorm, şi nu învaţă din Vieţile Sfinţilor…
— O, lumea aceasta nefericită, a răspuns pustnicul. E condusă de către diavol. Zilnic aduce lucruri şi întâmplări ca să alunge amintirea lui Hristos din mintea oamenilor. Îi face să nu se mai uite la ei înşişi şi să nu le mai pese de mizeria lor interioară. Îi face mai interesaţi de alţii de cât de ei înşişi. Aceasta este fuga de la Dumnezeu şi teama despre care ai vorbit mai devreme. Adam a păcătuit, s-a ascuns, a fugit de la Dumnezeu şi apoi au urmat toate suferinţele. Acelaşi lucru îl fac şi oamenii. Mă rog fierbinte pentru mântuirea întregii lumi. „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine şi de lumea Ta”. Toată noaptea mă rog ca Dumnezeu să-şi arate mila Sa către lume. Aceasta este menirea noastră în aceste vremuri tulburi. Sorţii cad asupra noastră să devenim martiri.
Pustnicul mi-a mai spus şi altele. De câte ori vizitezi Athosul auzi felul acesta de înţelepciune la fiecare pas. I-am mulţumit, am cerut binecuvântare, l-am rugat să mă pomenească în rugăciunile sale şi gânditor, am ieşit din chilia care-i este acum mormânt, dar din care va fi înviat în viaţa adevărată.

Întâlnirea cu pustnicul

Mi-am continuat drumul spre înălţimi, spre muntele schimbării mele la faţă. Şi în sfârşit, cu mare greu am ajuns la locul pe care doream să-l vizitez. Am stat puţin afară să mă răcoresc.
Chilia unui pustnic, m-am gândit, nu este doar un loc de taină ci şi un „sălaş ceresc”. Cel ce sălăşluieşte acolo şi se ocupă cu isihia şi rugăciunea este un Apostol al lui Hristos. Sfântul Grigorie Palama spune aceasta într-una din omiliile către tesaloniceni, unde şi-a luat ca pricină împrejurarea în care Sfântul Apostol Toma nu s-a învrednicit a-L vedea pe Hristos Cel Înviat, nefiind cu ceilalţi Apostoli în Duminica Învierii. Dar L-a văzut pe Domnul după opt zile, când era împreună cu ceilalţi Apostoli. Şi spune Sfântul lui Dumnezeu: „Duminica după Sfânta Liturghie, ai grijă să găseşti pe cineva care urmează Apostolilor lui Hristos şi rămâne retras, în rugăciune tăcută, cântând psalmi şi dorindu-L pe Hristos. Dacă îl găseşti, intră în chilia lui cu credinţă ca într-un loc sfânt, pentru că are puterea sfinţitoare a Sfântului Duh. Şi rămâi acolo cât mai mult, vorbeşte cu el despre Dumnezeu şi cele cereşti şi cu smerenie cere povăţuire şi ajutor prin binecuvântarea lui. Atunci, Domnul Iisus va veni şi la tine nevăzut, aşa cum a venit şi la Toma. El va da pace sufletului tău, îţi va înmulţi credinţa, te va sprijini şi te va număra printre aleşii Împărăţiei Cerurilor”.
Urmând povăţuirea Sfântului, m-am apropiat de chilie privind-o ca pe un loc tainic. Înăuntru am avut senzaţia că Gheron era un Apostol al lui Hristos, care L-a văzut deja pe Mântuitorul şi era în lăcaşurile Ierusalimului Ceresc. Aşa încât a devenit dumnezeu după har şi este părtaş energiilor necreate ale lui Dumnezeu, având tot ceea ce are Dumnezeu, înafară de Fiinţa Sa. „Toate cele ale lui Dumnezeu le are cel îndumnezeit prin har, fără numai Fiinţa Sa” (Sf. Grigorie Palama). Cum aş putea să-l văd altfel dacă Dumnezeu vorbeşte despre el în acest fel, prin Sfântul Grigorie ? Am vrut, asemeni lui Toma să-L văd pe Hristos, de aceea am hotărât să mă apropii de el cu smerenie şi pocăinţă şi să împlinesc orice mi-ar fi spus. După cum îşi va da seama şi cititorul, datorită acestei discuţii despre Dumnezeu şi lucrurile cereşti, am simţit o pace adâncă revărsându-se în sufletul meu…
Am bătut la uşa colibei sale. O linişte nesfârşită domnea acolo, lucru ce m-a înfricoşat puţin. S-au auzit nişte paşi mărunţi. Uşa s-a deschis tăcut şi unul din ucenici s-a ivit în faţa mea.
— Binecuvântaţi !
— Domnul !
— Aş vrea, dacă se poate, să-l văd pe Gheron. E ocupat?
Trebuie să fi foarte discret atunci când vizitezi un pustnic. S-ar putea să-l întrerupi din rugăciune. Ar putea fi în răpire dumnezeiască, pe Muntele Tabor, şi tu l-ai aduce înapoi în lumea zgomotoasă. Ar fi cel mai mare rău pe care i l-ai putea face. N-ar fi necăjit dacă l-ai insulta, ci dacă l-ai aduce jos de pe munte. Dar în acelaşi timp ar fi cel mai bun lucru ce l-ai putea face pentru tine, căci te-ar umple de mireasmă dumnezeiască! Strălucirea pe care a dobândit-o te va orbi. „Se înalţă din rugăciune arzând” (Sf. Grigorie Palama) la fel cum ardea şi Moise când a coborât de pe Sinai, iar israeliţii nu l-au putut privi, pentru că era asemeni fierului după ce se scoate din foc. Trăieşti „o scânteie de nemurire”.
— Să întreb, a răspuns ucenicul. S-a întors după câteva minute.
— Gheron e bolnav, dar se va ridica să te primească. Să intrăm, dacă doreşti.
Am stat puţin cu acest monah tânăr. Am fost mişcat de prezenţa lui în acel loc aspru, de viaţa şi tinereţea lui în chilia aceea sărăcăcioasă. Nu-l ştiam, dar am simţit admiraţie pentru el.
— Sunteţi mulţi aici? Am întrebat.
— Gheron şi trei ucenici ai lui.
— Am vrut să discut câteva lucruri ce mă preocupă. De aceea am venit în locul acesta singuratic.
— E bine că ai făcut aşa. Cu astfel de gânduri ar trebui să vină pelerinii aici! Unii vin doar din simplă curiozitate. Vin să-l vadă pe Gheron în persoană, şi apoi se mândresc că l-au văzut. Aceştia îl obosesc foarte mult. Îi simte ca pe nişte vizitatori la grădina zoologică, ca pe nişte turişti. Aşa că e bine pentru tine să-l întrebi de cele duhovniceşti şi să-i spui ce te frământă. Şi trebuie să ştii că nu vei asculta vorbe goale. El vorbeşte din experienţă. Gheron trăieşte aceste lucruri şi vorbeşte despre unele dintre ele celor ce-l vizitează, pentru a-i ajuta.
Abia am terminat că Părintele a apărut înaintea mea. A fost ca soarele răsărind brusc! Ca primăvara ce revarsă bucurie. Ca o lumânare în întuneric! Barba albă i se revărsa ca o cascadă pe faţă. Ochii lui pătrunzători, strălucitori, luminau. Rar am văzut astfel de ochi transfiguraţi. Sfântul Grigorie Palama spune că Apostolilor, înainte de a vedea Lumina Necreată de pe Tabor, ochii le-au fost schimbaţi prin puterea Sfântului Duh, pentru a o putea vedea: „Înţelegi? În faţa acelei lumini orbi sunt ochii celor ce văd după fire. Aşadar nici nu va simţi acea lumină nici nu o va vedea privirea simplă, ci doar schimbată prin puterea Sfântului Duh. Aceia au fost schimbaţi şi această schimbare, care nu a fost desăvârşită, ci a fost cea pe care a putut să o ia firea noastră muritoare, au primit-o de la Dumnezeu, prin unirea cu Cuvântul”.
Şi acest Părinte, care adeseori a văzut lumina Taborului, avea privirea transfigurată de această experienţă, schimbarea fiind evidentă şi binecuvântată.
— Binecuvântaţi, am spus, aplecându-mă să-i sărut mâna ce purta urmele multor nevoinţe. Dar el s-a aplecat mai jos şi a fost primul care mi-a sărutat mâna.
Am rămas şocat.
— Dar, părinte, de ce mi-ai făcut asta mie, unui nevrednic slujitor al lui Dumnezeu, unul din turmă?
— Ah, tu eşti preot şi ai harul lui Dumnezeu. Ce am eu mai mult decât tine?
— Noi, cei ce trăim în această lume slabă suntem plini de păcate, în timp ce tu, în pustie, te bucuri de harul lui Dumnezeu. Te-ai făcut tronul Său aurit, heruvimul arzător. Scripturile sunt „întreit scrise înlăuntrul inimii tale, astfel că tu ai mintea lui Hristos” şi ai devenit „sălaşul viu al lui Hristos în duh” (Sf. Grigorie Teologul). De ce mi-ai făcut aceasta?
Mă plângeam de parcă aş fi fost copleşit. Şi într-adevăr eram covârşit de sfinţenia şi de smerenia sa. Adeseori suntem mai adânc mişcaţi de smerenia cuiva decât de spusele sale! Dragostea lui este mai supărătoare decât criticile sale!
— Îmi pare că nu cunoşti felul în care gândim în pustie, a spus, plecându-şi capul. Una dintre caracteristicile isihiei este conştientizarea păcatului. Cel ce veghează asupra lui însuşi în fiecare zi, vede asemenea stări păcătoase, asemenea ispite ale diavolului înlăuntrul său, încât se simte cu adevărat cel mai rău dintre păcătoşi. Crede-mă părinte, oricine intră în chilia mea este mai sfânt decât mine. Este un înger al lui Dumnezeu.
…N-am spus nimic. M-a prins de mână şi, călăuzindu-mă cu mare dragoste ca şi cum aş fi fost orb, m-a dus înspre paraclis. M-am simţit în acel moment ca un nevăzător în faţa luminii arzătoare a soarelui, neputincios în faţa unui uriaş, un copilaş în faţa unui bătrân înţelept! Prima lui faptă a fost preludiul alteia care a venit puţin mai târziu. Cât de sigur m-am simţit cu el! Ce har negrăit! Chiar şi acum îi simt mâna caldă!
Am păşit prin două uşi joase, unde trebuie să te apleci ca să poţi trece. Totul aici e plin de smerenie. În chilia unui pustnic ar trebui să intri întotdeauna aplecat. Ar trebui să uiţi cine ai fost sau cine eşti. Aici nu este loc pentru oamenii egoişti, care cred despre ei că sunt cineva. Am ajuns într-un mic paraclis. M-a dus să mă închin la icoanele de pe iconostas şi înaintea Sfintei Mese din Sfântul Altar, în timp ce el aprindea candelele, cântând troparul sfântului căruia îi era închinată biserica.
Primul lucru pe care ţi-l vor spune, în oricare mănăstire sau schit intri, este să te închini la icoanele bisericii şi primul semn de prietenie este să-ţi dea Sfintele Moaşte să te închini. Ele sunt cel mai important lucru într-o colibă săracă. O îmbogăţesc! Moaştele Sfinţilor, care sunt păstrate cu atât de mult respect arată lipsa sfinţilor din lume dar şi prezenţa lor „prin har”. Când sufletul Sfântului părăseşte trupul şi îşi atinge desăvârşirea, întreg trupul primeşte harul dumnezeiesc. Aşa se explică minunile sfintelor moaşte şi mireasma lor. În acest mic paraclis, Gheron şi ucenicii lui simt bunătatea lui Dumnezeu şi sunt părtaşi Cinei celei de Taină.
Mai târziu m-a dus într-un loc care, mi-a spus, era camera lui de zi. Acolo erau câteva scăunele şi câteva cărţi ale Sfinţilor Părinţi: Filocalia, Scrierile Părinţilor pustiei, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Grigorie Palama, etc. Ne-am aşezat pe două scăunele. M-a chemat să vin lângă el, şi apoi a fost cuprins de tăcere. Evident se ruga la Dumnezeu să mă lumineze pentru a mă putea vedea pe mine însumi, dar să-l lumineze şi pe el pentru a putea spune ceea ce era nevoie.

Convorbire cu Gheron despre rugăciunea lui Iisus

Părinte, am început cu o voce joasă, în ultima vreme mă simt cuprins de o dorinţă puternică, sădită de Dumnezeu, cred, de a fi curăţit. Văd patimile luptându-se înlăuntrul meu, văd cum inima mea este ca o junglă ce hrăneşte multe fiare, stăpânită de diavol, care-şi face toate poftele. Vreau să mă eliberez de această stare înspăimântătoare. Aş vrea să-i dăruiesc sufletul meu doar lui Dumnezeu, aş dori să mă lumineze. Vicleanul diavol l-a chinuit destulă vreme. Aşa că vreau să fiu curăţit dar nu ştiu cum. Mă auzi, Gheron? Vreau să fiu curăţit! Arată-mi cum! Sunt gata să ascult fără crâcnire orice mi-ai spune!
Am început încet, dar am ajuns să strig şi să plâng. Ultimele mele cuvinte s-ar putea să fi sunat ca tunetul în urechile pustnicului, atât de puternice au fost! A păstrat o vreme tăcere. M-a privit cu multă dragoste; numai monahii au acest fel de dragoste şi ştiu cum să o arate. Mi-a dat impresia că nu trebuia să mă tulbure această grijă, căci era binecuvântată.
— Este vădit, a spus, că atunci când trăim o astfel de stare Duhul Sfânt se sălăşluieşte şi lucrează înlăuntrul nostru. Aşa facem primii paşi pe calea vederii lui Dumnezeu (theoria). Dacă vederea desăvârşită a luminii necreate este o nemaipomenită încântare pentru suflet, pocăinţa şi conştientizarea păcătoşeniei noastre este pentru el „mistuirea focului”. Pocăinţa şi dorinţa de curăţire a sufletului de patimi este o clipă de har. Numai când harul intră înlăuntrul nostru putem vedea mizeria, ne putem da seama cât de departe suntem de Dumnezeu şi luptăm să ne unim cu el. Noi nu putem avea aceste gânduri şi aceste dorinţe dacă harul lui Dumnezeu nu ne cercetează.
Era un îndrumător înţelept, un duhovnic experimentat, un om cu adevărat plin de har. Ştia, asemeni celui mai bun doctor, cum să te liniştească, să-ţi dăruiască pace, să-ţi dea o doctorie liniştitoare, nu pentru ca să te lase mulţumit în egoismul tău, ci ca să te dezlege de el, să te vindece.
— Odată lămurit acest lucru, a spus el mai departe, trebuie să-ţi arăt unele mijloace sau, mai bine zis, cel mai simplu mijloc. Să nu crezi cumva că am să te împovărez cu lucruri foarte grele. Rugăciunea lui Iisus, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, strigătul neîncetat spre Dumnezeu Mântuitorul nostru, ne curăţă sufletul. Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. Să gemem ca un om bolnav şi El, ca un doctor, va veni iubitor în ajutorul nostru. Să strigăm ca cel ce a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă. Când Dumnezeu coboară în inima noastră, El biruie diavolul şi curăţă răutăţile pe care acesta le-a făcut. Biruinţa asupra diavolului este, de aceea, biruinţa lui Hristos în noi. Să facem ceea ce ţine de partea omenească, adică să-L chemăm pe Hristos, şi El va face ceea ce ţine de partea dumnezeiască, va birui asupra diavolului şi îl va izgoni. Aşadar să nu urmărim să facem noi înşine cele dumnezeieşti şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să le facă pe cele omeneşti. Trebuie să înţelegem bine acest lucru, noi facem cele omeneşti, rugăciunea lui Iisus, şi Dumnezeu cele dumnezeieşti, adică mântuirea noastră. Întreaga lucrare a Bisericii este colaborarea dintre divin şi uman.

I. Semnificaţia rugăciunii lui Iisus

Dacă am înţeles bine, omul biruieşte mai ales prin nevoinţă, priveghere şi rugăciunea lui Iisus. Permite-mi totuşi o întrebare. Nu o pun pentru că sunt de acord cu ea, ci pentru că aud multe obiecţii despre rugăciunea lui Iisus. Se spune că rugăciunea lui Iisus şi felul în care este practicată este o yoga creştină şi este legată de prototipurile religiilor orientale. Ce părere ai despre aceasta?
— Se pare că cei ce spun asta sunt complet ignoranţi faţă de starea de deplinătate a harului din Biserica noastră, şi pe care noi îl primim prin rugăciunea lui Iisus. Ei nu l-au trăit, de aceea nu îl cunosc. Deci n-ar trebui să-i acuze pe cei ce l-au cunoscut. Susţinând acestea hulesc şi împotriva Sfinţilor Părinţi. Mulţi dintre Părinţi au luptat pentru rugăciunea lui Iisus şi au susţinut cu tărie însemnătatea ei. Atunci? Au căzut ei în greşeală? A greşit Sfântul Grigorie Palama? Ei sunt indiferenţi chiar şi faţă de Sfânta Scriptură. Orbii au rostit cuvintele: „Fiul lui David, ai milă de noi” (Matei 20, 30), ceea ce înseamnă „Iisuse, ai milă de noi” şi le-a fost redată vederea; leproşii au spus-o şi s-au vindecat de lepra lor (Luca 4, 27) etc. Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” are două puncte de sprijin: cel dogmatic – recunoaşterea Dumnezeirii lui Hristos, şi cel de cerere – rugăciunea pentru mântuirea noastră. Cu alte cuvinte mărturisirea credinţei în Hristos este legată de mărturisirea neputinţei noastre de a fi mântuiţi doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul, şi întreaga luptă a creştinului îşi are temelia pe aceste două lucruri: credinţa în Hristos şi cunoştinţa păcătoşeniei noastre. Astfel, rugăciunea lui Iisus arată în câteva cuvinte toată strădania credinciosului şi sintetizează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii noastre Ortodoxe.
Noi atingem această îndoită cunoaştere prin rugăciunea lui Iisus. Sfântul Maxim arată că patima mândriei stă în a nu lua în seamă două lucruri: a nu lua în seamă puterea dumnezeiască şi slăbiciunea omenească. Şi această dublă nesocotinţă dă naştere unei „minţi dezordonate”. Prin urmare, cel mândru este omul nesocotinţei, în timp ce dimpotrivă, cel smerit este omul îndoitei cunoaşteri. Ultimul îşi cunoaşte propria slăbiciune şi puterea lui Hristos. Aşadar, prin rugăciunea lui Iisus, noi cunoaştem şi mărturisim puterea lui Hristos (Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu) ca şi propria noastră slăbiciune (miluieşte-mă pe mine, păcătosul). Atingem în acest fel starea binecuvântată a smereniei. Unde este smerenia este şi harul lui Hristos, şi acest har este Împărăţia Cerurilor. Vezi atunci valoarea rugăciunii lui Iisus? Vezi că putem câştiga Împărăţia Cerurilor prin puterea ei?
— Ştiu, Gheron, că o condiţie de căpătâi a învăţăturii ortodoxe este aceea de a nu despărţi niciodată pe Hristos de celelalte persoane ale Sfintei Treimi. Din acest motiv adeseori chemăm şi preaslăvim Sfânta Treime în toate rugăciunile rostite în taină de preot ca şi în ecfonisurile acestora din timpul Sfintei Liturghii: „Că ţie se cuvine slavă, cinste şi închinăciune, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururea…”, „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi, cu toţi” etc. Mă întreb dacă nu cumva rugăciunea lui Iisus, care se referă doar la a doua Persoană a Sfintei Treimi, cade de la această învăţătură dreaptă.
— În nici un caz, şi îţi voi explica mai departe de ce. Rugăciunea se numeşte „rugăciunea lui Iisus” dar se întemeiază pe o bază trinitară. Mai mult decât atât Hristos, „fiind unul din Sfânta Treime” nu există niciodată fără Tatăl şi Sfântul Duh şi alcătuieşte, împreună cu celelalte Persoane, „Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită”. Hristologia este strâns legată de Triadologie. Dar să mă întorc la problema rugăciunii lui Iisus. Tatăl ceresc i-a poruncit prin înger lui Iosif să-L numească pe Hristos, Iisus „…şi vei chema numele Lui: Iisus…”(Matei 1, 21). Iosif, ascultând Tatălui, L-a numit pe Fiul Preasfintei Fecioare, Iisus. Mergând mai departe, potrivit Sfântului Duh care l-a luminat pe Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să zică «Domn este Iisus» decât în Sfântul Duh” (Corinteni 12, 3). Rostind deci, rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” îl recunoaştem pe Tatăl şi îi suntem supuşi Lui. Ba, mai mult, simţim lucrarea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Părinţii, luminaţi de Sfântul Duh ne-au spus că „Tatăl prin Fiul în Sfântul Duh, săvârşeşte toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea şi a făcut omul, şi iarăşi întreagă Sfânta Treime a re-creat omul şi lumea. „Tatăl a binevoit, Cuvântul S-a întrupat”. Şi S-a „întrupat de la Duhul Sfânt”. Altfel spus, întruparea lui Hristos s-a făcut „din voinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh”. Din acest motiv spunem că mântuirea omului şi dobândirea darurilor dumnezeieşti sunt fapte comune Sfintei Treimi. Ascultă ce spun Sfinţii Părinţi despre aceasta.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu este uşa mântuirii potrivit cuvintelor Sale: „Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui, şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (Ioan 10, 9). Dacă Hristos este Uşa, Tatăl este casa. „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14, 2). Aşa că intrăm la Tatăl prin Hristos. Şi pentru a deschide uşa (care este Hristos) avem nevoie de cheie, care este Sfântul Duh, căci cunoaştem Adevărul, care este Hristos, prin lucrarea Sfântului Duh. Tatăl a trimis pe Fiul în lume, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl şi Sfântul Duh, care purcede din Tatăl şi este trimis prin Fiul, zămisleşte pe Hristos „în inimile noastre”! Îl cunoaştem deci, pe Tatăl „prin Fiul în Sfântul Duh”.
Sfântul Maxim vorbeşte adeseori în operele sale despre întrupările mistice ale Cuvântului. El scrie că, precum cuvintele Legii şi ale profeţilor au fost înaintemergătorii venirii în trup a Cuvântului, în acelaşi fel Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, întrupat fiind a devenit înaintemergătorul „prezenţei lui în Duh”, „învăţând sufletele prin cuvintele Sale, astfel ca ele să fie în stare să primească prezenţa Lui dumnezeiască”. Cu alte cuvinte Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este plinită prin bunăvoinţa Tatălui şi prin lucrarea Sfântului Duh. Vezi cum este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum primim şi mărturisim marea taină că Domnul ni s-a descoperit prin întruparea Sa? Acela care după toate acestea neagă şi nu primeşte rugăciunea lui Iisus face o mare greşeală. El neagă Sfânta Treime. Nu se supune Tatălui şi nu primeşte luminarea Sfântului Duh, aşadar nu are adevărata împărtăşire cu Hristos. Deci trebuie să se întrebe dacă este cu adevărat creştin sau nu.
— Aş dori să-mi explici mai în amănunt ceea ce spuneai mai devreme, diferenţele între rugăciunea lui Iisus şi yoga, şi să-mi arăţi în ce constă superioritatea ei asupra religiilor orientale.
— Subiectul este foarte larg, fiule, şi s-ar putea spune multe lucruri pe această temă. Din ce am spus mai înainte, se disting următoarele:
În primul rând, în rugăciunea lui Iisus se regăseşte credinţa în Dumnezeu, Care a creat lumea şi Care o conduce şi o iubeşte. Este un Părinte iubitor care are grijă să mântuiască zidirea Lui. Mântuirea se obţine „în Dumnezeu”. Din acest motiv, atunci când ne rugăm Îl implorăm zicând: „miluieşte-mă!” Auto-răscumpărarea şi auto-îndumnezeirea sunt departe de lucrătorul rugăciunii minţii, pentru că acesta este păcatul lui Adam, păcatul Căderii. El a vrut să devină dumnezeu înafara a ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru el. Mântuirea nu este obţinută „prin noi înşine” şi nu „vine din noi înşine”, aşa cum pretind sistemele filosofice omeneşti, ci este atinsă „în Dumnezeu”.
În al doilea rând noi nu luptăm să întâlnim un Dumnezeu impersonal prin „rugăciunea lui Iisus”. Nu ne căutăm înălţarea spre „nimicul absolut”. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul personal, Dumnezeul-Om Iisus, de aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Firea dumnezeiască şi cea omenească se întâlnesc în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9). Aşadar, în monahismul ortodox antropologia şi soteriologia, adică învăţătura despre om şi cea despre mântuirea lui, sunt strâns legate de hristologie. Noi îl iubim pe Hristos şi îi păzim poruncile. Acordăm mare importanţă acestui aspect. Stăruim în păzirea poruncilor lui Hristos. El însuşi a spus: „Dacă mă iubiţi, păziţi poruncile mele” (Ioan 14, 15). Iubindu-L pe Hristos şi păzindu-I poruncile suntem uniţi cu întreaga Sfântă Treime.
În al treilea rând, prin rugăciunea neîncetată nu atingem o stare de mândrie. Sistemele filosofice pe care le-ai amintit mai înainte sunt stăpânite de mândrie. Prin rugăciunea lui Iisus, noi ajungem la binecuvântata stare de smerenie. Spunem „miluieşte-mă” şi ne considerăm cei mai răi dintre toţi. Nu dispreţuim pe nici unul dintre fraţii noştri. Cel ce lucrează rugăciunea lui Iisus este străin de orice mândrie, iar oricine e mândru este nebun.
În al patrulea rând mântuirea, după cum am spus, nu este o noţiune abstractă ci unire cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime în persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Dar această unire nu şterge latura omenească. Nu suntem „integraţi”, din moment ce şi noi înşine suntem persoane.
În al cincilea rând, pe măsură ce sporeşte rugăciunea ajungem la putinţa de a deosebi înşelătoria. Putem vedea şi distinge mişcările diavolului, dar în acelaşi timp şi lucrarea lui Hristos. Recunoaştem duhul înşelăciunii, care de multe ori se schimbă chiar şi într-un înger de lumină. Distingem, deci binele de rău, necreatul de creat.
În al şaselea rând, lupta pentru „rugăciunea lui Iisus” este legată de curăţirea sufletului şi trupului de înrâurârile stricăcioase ale patimilor. Nu ţintim a atinge apatia stoicilor, ci ne străduim să ajungem starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor ci transformarea lor. Fără nepătimire nimeni nu poate iubi pe Dumnezeu şi nu poate fi mântuit. Dar, din cauză că această dragoste a fost pervertită şi deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm să schimbăm stările pervertite create înlăuntrul nostru de către diavol. Nu putem fi mântuiţi fără acest război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, „priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”.
În al şaptelea rând, prin „rugăciunea lui Iisus” noi nu încercăm să călăuzim mintea spre nimicul absolut ci să o întoarcem spre inimă şi să coborâm harul Lui Dumnezeu în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21). După cum învaţă Biserica, nu trupul în sine este rău, ci felul nostru de a gândi după trup. Nu trebuie să scăpăm de „haina sufletului” cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să o mântuim. În plus, mântuirea înseamnă răscumpărarea întregului om, a sufletului şi a trupului. Nu avem prin urmare, ca scop distrugerea trupului ci luptăm împotriva idolatrizării lui. Nu dorim nici distrugerea vieţii. Nu râvnim să ajungem în starea de a nu dori viaţa pentru a înceta suferinţa. Noi practicăm rugăciunea lui Iisus pentru că însetăm după viaţă şi vrem să trăim veşnic cu Dumnezeu.
În al optulea rând nu suntem indiferenţi la lumea din jurul nostru. Feluritele sisteme pe care le-ai amintit înainte evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a putea menţine pacea şi indiferenţa. Noi avem în minte contrariul: ne rugăm neîncetat pentru toţi. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult, mântuirea este unire cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte persoane omeneşti. Nu ne putem mântui prin noi înşine. O bucurie care e numai a noastră, fără să fie bucurie şi pentru ceilalţi, nu este bucurie adevărată.
În al nouălea rând nu dăm prea mare importanţă tehnicilor psihosomatice şi nici diferitelor poziţii ale corpului. Considerăm doar că unele dintre ele ajută la adunarea minţii în inimă, ceea ce este posibil în cele din urmă şi fără acestea. Repet, noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea harului lui Dumnezeu.
— Îţi mulţumesc mult, Gheron, pentru aceste învăţături. Ele au o mare importanţă pentru că vin de la tine, care le cunoşti din experienţă. Aş vrea să te mai întreb ceva. Este dobândită curăţirea şi mântuirea, adică îndumnezeirea, doar prin rugăciunea lui Iisus? Celelalte rugăciuni nu sunt potrivite? Ele nu ajută?
— Fiecare rugăciune are o putere uriaşă. Este un strigăt al sufletului. Ajutorul dumnezeiesc vine potrivit credinţei şi strădaniei celui ce-l cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică, rugăciunea individuală, etc. Dar rugăciunea lui Iisus are o valoare nepreţuită căci, după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiţă cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, nici inima omului nu le-a închipuit”. Adică rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea şi o poate face să se roage fără încetare; atunci mintea devine „fără culoare”, „fără formă”, „fără contur” şi dobândeşte într-un răstimp scurt har peste har. Rugăciunea lui Iisus aduce mult har, mai mult chiar decât psalmodierea, pentru că este strâns legată de smerenie şi de conştiinţa păcătoşeniei noastre. Aşa ne învaţă Părinţii.
Aşa de pildă, Sfântul Grigorie Sinaitul ne spune că psalmodierea este pentru cei ce luptă pentru curăţirea inimii şi pentru începători, în timp ce rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru isihaşti. „Tu nu cânta nici mult, căci aceasta aduce tulburare, … Cântarea multă este a celor ce se îndeletnicesc cu făptuirea, pentru necunoştinţă şi pentru osteneală, nu a celor ce se liniştesc, cărora le ajunge să se roage numai lui Dumnezeu, în inimă, şi să se abţină de la gânduri. … Iar cel ce a gustat din har trebuie să cânte cu măsură, după cum spun părinţii, îndeletnicindu-se cel mai mult cu rugăciunea; şi când se leneveşte, să cânte, sau să citească scrierile despre făptuire ale părinţilor”.
De obicei, fiul meu, a continuat el, odată cu psalmodierea vine dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul şi mândria pentru măiestria cântării, pentru părerile pe care le au ceilalţi, pe când nu există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteşte „Doamne, miluieşte-mă” în chilia lui. Pentru acest motiv isihaştii practică mai mult acest fel de rugăciune lăsat de Părinţii noştri şi fac utreniile şi vecerniile cu mătăniile, repetând rugăciunea lui Iisus.
— Rugăciunea lui Iisus e destul de scurtă. Cum se poate fixa mintea asupra ei?
— Mintea se concentrează mai bine pe fraze scurte. Dar rugăciunea lui Iisus are o profunzime imensă care nu poate fi văzută dinafară. Mintea dobândeşte însuşirile lucrurilor în care rămâne şi către acelea îşi îndreaptă dorinţa şi dragostea. Aceasta o spune Sfântul Maxim: „mintea rămâne statornică în lucrurile care o sporesc; de aceea asupra acelor ce o sporesc îşi îndreaptă şi dorinţa şi dragostea, fie că sunt dumnezeieşti şi proprii şi înţelegătoare, fie că sunt lucruri trupeşti şi pătimaşe”. Mai mult, acelaşi lucru se întâmplă cu cunoaşterea. Ceva ce la prima vedere poate părea simplu, poate deveni un subiect de meditaţie şi de studiu îndelungat. Cu atât mai mult dulcele nume al lui Iisus! Poţi medita toată viaţa asupra lui.
— Deoarece rugăciunea lui Iisus are o astfel de putere, lămureşte-mă Gheron, cum este alcătuită. Cum se poate cineva bucura de ea? Ştiu că te pot supăra fiind neştiutor în aceste probleme, dar mă poţi ajuta foarte mult spunându-mi acestea.
— Rugăciunea lui Iisus este cea mai mare ştiinţă, fiul meu. Nu poate fi descrisă exact nici nu poate fi definită de teama de a nu fi prost sau nedeplin înţeleasă de cei ce nu au avut nici cea mai mică experienţă. Este într-adevăr un lucru măreţ. Aş spune chiar că este cea mai înaltă formă prin care dobândim Theologia sau vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea şi sfârşitul rugăciunii curate, fructul ei binecuvântat. Locul în care se câştigă rugăciunea curată este liniştea dulcei pustii cu tot ceea ce înseamnă aceasta.
— Am citit, Gheron, câteva cărţi şi articole referitoare la această lucrare plină de har, lucrarea rugăciunii minţii, chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Însă, deoarece mi-ai arătat mai amănunţit semnificaţia ei, aş vrea să-mi împărtăşeşti câteva gânduri ivite din căutările tale şi din învăţătura Sfinţilor Părinţi. Nu vreau să învăţ doar din curiozitate ci din zelul meu de a trăi, atât cât pot, această stare binecuvântată. Te rog, nu-mi refuza dorinţa!

II. Treptele rugăciunii lui Iisus

În parte am vorbit despre ea, puţin mai înainte. Rugăciunea inimii cere în primul rând renunţarea la lume, ascultarea de un duhovnic, hotărârea de a se înstrăina şi de a păzi poruncile lui Hristos. La început atenţia noastră se concentrează pe împlinirea poruncilor lui Hristos şi este ocupată cu deprinderea înfrânării şi ascultării. Ştim din învăţătura Sfinţilor Părinţi că virtuţile nu unesc desăvârşit pe om cu Dumnezeu ci ele sunt mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii care uneşte pe om cu Dumnezeu-Sfânta Treime. Virtuţile sunt condiţia esenţială pentru a primi mai mult har, dar ele aduc prin ele însele har. Când duhovnicul, care are experienţa rugăciunii lui Iisus, realizează că voinţa ucenicului său a fost tăiată şi că a fost curăţit de patimile cele mai grozave, numai atunci hotărăşte să-i dezvăluie tainele rugăciunii lui Iisus. Dar chiar şi atunci, nu îi spune totul ci doar atât cât poate el duce şi lucra. Îl călăuzeşte puţin câte puţin pentru a evita o cădere prea mare, în caz că ar putea fi dezamăgit sau înşelat.
— Ce sunt aceste trepte? Care sunt paşii care ne duc la unirea cu Hristos şi la înfruptarea din harul îndumnezeitor?
— Scopul fundamental al rugăciunii lui Iisus este reunificarea omului „care s-a împărţit”.
— Iartă-mă te rog că te întrerup. Ce înseamnă reunificarea omului?
— Omul, potrivit Scripturii, a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adică, fiinţă în trei ipostasuri (Tată, Fiu şi Duh Sfânt). Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic dar multiplu. El are trei puteri: mintea (raţiunea), dorinţa (pofta) şi voinţa (mânia). Toate trei trebuie să fie unite şi îndreptate spre Dumnezeu. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prefacerea lor după fire înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorinţă să dorească şi să iubească numai pe Dumnezeu, iar pentru voinţă să împlinească voia lui Dumnezeu. În acest fel e împlinită porunca „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta” (Marcu 12, 30). Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinţa să Îl iubească şi voinţa să lupte împotriva duhului rău şi să caute curăţirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu, există unirea. Păcatul rupe uniunea celor trei însuşiri ale sufletului. Mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, pofta este îndreptată înspre creaturi nu spre Creator, iar voinţa este supusă tiraniei patimilor. În acest fel, păcatul înrobeşte cu totul sufletul. Priveşte cum descrie Sfântul Grigorie Palama această stare. Mai întâi mintea se mişcă departe de Dumnezeu şi se întoarce spre celelalte creaturi: „de câte ori deschidem o uşă patimilor, mintea se împrăştie imediat, preocupată tot timpul de lucrurile trupeşti şi lumeşti, asupra mulţimii plăcerilor şi gândurilor împătimite care vin cu ele”. Apoi mintea, căzând de la Dumnezeu, abate dorinţa de la El şi de la poruncile Lui: „când mintea rătăceşte, dorinţa se risipeşte în desfrânare şi nebunie, împrăştiindu-se asupra nenumărator lucruri rele … iar mintea moleşindu-se, puterile sufletului se împuţinează iubind mai mult făpturile şi dorindu-le pe acelea. Tânjind după diversitate, pofta se dezbină în plăceri, risipindu-se în ele, de aceea ajungând să dorească necurăţiile nu cele trebuincioase, adică cele trupeşti nu cele cuviincioase, sau cu alte cuvinte dorind nu lucrurile cele ce-i sunt de trebuinţă, ci pe cele deşarte şi lipsite de slavă”. În cele din urmă voinţa este supusă patimilor, este chinuită şi „omul, care a fost sortit să devină fiu al lui Dumnezeu, se face ucigaş şi nu doar asemeni celor mai sălbatice fiare, ci şi târâtoarelor şi animalelor otrăvitoare, asemănându-se unui scorpion, unui şarpe, unui pui de viperă”.
Deci, cele trei puteri ale sufletului se abat de la Dumnezeu şi în acelaşi timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinţa ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar voinţa nu-i permite; pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu dar mintea, neavând credinţă în El, nu vrea să-L iubească. Noi luptăm pentru această unitate şi o atingem, în final, prin rugăciunea lui Iisus. Întoarcerea la Dumnezeu începe cu adunarea minţii. Scopul nostru este să despărţim mintea de atracţiile care o înconjoară şi să o aducem înlăuntrul ei astfel încât şi pofta să fie adusă înapoi.
— Mi-ai făcut o prezentare strălucită, mulţumită căreia am înţeles foarte bine.
— Nu eu fiule, ci Părinţii sunt cei care ţi-au spus acestea.
— Ai putea să-mi explici mai amănunţit care sunt treptele rugăciunii? De unde se începe şi cum se înaintează?
— Sunt cinci stadii importante. Prima treaptă constă în rostirea cu voce tare a rugăciunii lui Iisus. Rostim rugăciunea cu buzele, în acelaşi timp încercând să ne îndreptăm atenţia asupra cuvintelor rugăciunii. În al doilea stadiu spunem rugăciunea lui Iisus în minte. Întreaga noastră atenţie este îndreptată din nou asupra cuvintelor, dar este adunată în minte. Când mintea oboseşte o lăsăm să se odihnească şi începem din nou să rostim rugăciunea cu buzele. Această metodă ca şi folosirea mătăniilor este încă nivelul cel mai de jos al rugăciunii lui Iisus. Însă de la acesta trebuie să pornească oricine şi de îndată ce ajunge la desăvârşire dispar cele ale nedesăvârşirii. După ce mintea s-a odihnit, reîncepem rugăciunea, concentrându-ne din nou toată atenţia înăuntrul ei. Sfântul Nil ne sfătuieşte: „Aminteşte-ţi întotdeauna de Dumnezeu şi mintea îţi va deveni rai”. Apoi în al treilea stadiu rugăciunea lui Iisus coboară în inimă. Mintea şi inima sunt acum unite. Atenţia este adunată toată în inimă şi este cufundată din nou în cuvintele rugăciunii lui Iisus, dar mai înainte de toate înlăuntrul numelui lui Iisus, care are o adâncime nepercepută. În al patrulea stadiu rugăciunea se rosteşte de la sine, în timp ce ascetul lucrează, mănâncă, vorbeşte, când el este la biserică sau chiar atunci când doarme. „Eu dorm dar inima-mi veghează” se spune în Sfânta Scriptură (Cântarea cântărilor 5, 2). Apoi, la al cincilea stadiu înlăuntrul sufletului se simte o flacără dumnezeiască, arzând blând şi înveselindu-l. Harul lui Hristos sălăşluieşte în inimă, Sfânta Treime Şi-a făcut locaş. „Şi suntem lăcaş al lui Dumnezeu, atunci când El trăieşte înlăuntrul nostru, aşezat în amintire. Devenim biserică al lui Dumnezeu atunci când amintirea Lui nu este umbrită de griji pământeşti, şi mintea nu este tulburată de gânduri nestăpânite; de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui, alungând patimile care cheamă gândurile nestăvilite, şi vieţuind într-un mod care-l duce la virtuţi” (Sf. Vasile cel Mare). Astfel, el simte înlăuntrul său prezenţa dumnezeiescă, harul acesteia împărtăşindu-se şi trupului său care devine mort pentru lume şi răstignit patimilor. Şi acesta este stadiul cel mai înalt, care este uneori legat de vederea Luminii necreate. Acesta este, practic, cursul dezvoltării rugăciunii lui Iisus. Fiecărui stadiu îi corespunde un anume dar.
— Gheron, îngăduie-mi câteva întrebări care s-au ivit în timp ce vorbeai de treptele rugăciunii lui Iisus. Ce înţelegi prin cuvântul inimă?
— Inima este, potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi centrul lumii spirituale. Dintre multele păreri ale Părinţilor cu privire la acest subiect voi menţiona una deosebită, a Sfântului Epifanie, episcopul Constanţiei Ciprului: „Din acest motiv, n-avem nevoie în vreun fel să căutăm sau să descoperim ce parte a omului corespunde chipului lui Dumnezeu, ci să mărturisim că acest chip există în om. Astfel nu vom dispreţui harul lui Dumnezeu şi vom crede în El. Pentru că orice spune Dumnezeu e adevărat, măcar că în oarecare măsură cuvântul Său a scăpat puterii noastre de înţelegere”. Aşa cum o rază când cade pe o prismă este împrăştiată în toate părţile, în acelaşi chip sufletul se exprimă prin întreaga fiinţă umană. Totuşi când rostim rugăciunea lui Iisus, ne fixăm atenţia pe organul fiziologic, adică pe inimă, fiind astfel întorşi înlăuntrul nostru, în „adâncul inimii”, despărţiţi de lumea exterioară. Prin întoarcerea în sine a minţii, aceasta – fiind una dintre puterile sufletului – se reîntoarce în locuinţa sa şi este unită cu celelalte puteri sufleteşti.
— Îngăduie-mi o altă întrebare. Toţi cei ce se bucură de Dumnezeu urmează drumul pe care tocmai mi l-ai descris?
— Majoritatea, da. Sunt însă unii care, chiar de la început caută să unească mintea cu inima făcând exerciţii de respiraţie. Inspiră pe cuvintele „Doamne Iisuse Hristoase” şi expiră pe cuvintele „miluieşte-mă”, urmărind în minte aerul pe tot drumul lui, de cum intră în nas până la inimă unde rămân câtva timp.
Acest lucru, bineînţeles, se face pentru a permite minţii să se fixeze pe rugăciune. Sfinţii Părinţi ne-au lăsat şi o altă metodă. Inspirăm rostind cuvintele rugăciunii lui Iisus şi lăsăm aerul să iasă repetându-le. Însă această metodă cere maturitate duhovnicească, deoarece folosind acest mod de respiraţie pot apărea multe greutăţi, multe probleme şi de aceea ar trebui evitată dacă nu avem un duhovnic încercat care să ne îndrume. Poate fi folosită, însă doar pentru a fixa mintea asupra cuvintelor rugăciunii, astfel încât să nu se împrăştie. Repet, pentru aceasta trebuie să cerem binecuvântare de la duhovnic.
— Ai spus mai înainte, Gheron, că scopul rugăciunii lui Iisus este de a aduce mintea înapoi în inimă, adică energia în esenţă. Trăim aceasta mai ales la a treia treaptă a acestei sfinte căi. Însă, când ai vorbit de cel de-al cincilea stadiu, ai amintit un citat din Sfântul Vasile cel Mare: „de care fugind, prietenul lui Dumnezeu se retrage înlăuntrul Lui”. Cum vine mintea în inimă şi în acelaşi timp pleacă spre Dumnezeu? Nu este aceasta oare o contradicţie?
— Nu, nu este, a răspuns sfântul pustnic. După cum învaţă Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Părinţi, cei ce se roagă sunt pe trepte diferite. Există începători şi avansaţi sau, după cum sunt mai bine numiţi în învăţăturile Părinţilor, cei practici şi cei teoretici. Pentru cei practici, rugăciunea este născută de frica de Dumnezeu şi de o nădejde neclintită în El, în timp ce pentru cei teoretici, rugăciunea este zămislită din dorul fierbinte pentru Dumnezeu şi din curăţia desăvârşită. Caracteristica primei stări – a celor practici – este concentrarea minţii înlăuntrul inimii, când mintea se roagă lui Dumnezeu fără tulburare. Caracteristica celei de-a doua stări a rugăciunii – aceea a celor teoretici – este încântarea minţii prin Lumina necreată, încât nu mai este conştientă nici de lume nici de sine însăşi. Aceasta este răpirea (extazul) minţii şi spunem că la acest stadiu mintea „pleacă” la Dumnezeu. De Dumnezeu purtătorii Părinţi care au trăit aceste stări binecuvântate ne descriu această răpire: „este încântarea minţii de lumina dumnezeiască şi nesfârşită, astfel că nici de sine nici de vreun alt lucru creat nu mai ştie, ci doar de Cel Care prin dragoste, a aprins în ea o astfel de strălucire” (Sf. Maxim Mărturisitorul).
— Mai permite-mi o întrebare. N-am putut înţelege citatul pe care l-ai amintit mai înainte „Eu dorm, dar inima-mi veghează” (Cântarea cântărilor 5, 3). Fă, te rog, dragoste pentru mine şi explică-l. Cum este posibil ca inima să continue rugăciunea în timp ce omul doarme?
— Acest pasaj este scris în cartea Vechiului Testament numită „Cântarea Cântărilor”. Nu este greu de explicat. Proorocul David spune că inima omului e adâncă. Toate întâmplările, toate sentimentele şi preocupările minţii de peste zi intră în adâncurile minţii, în ceea ce numim uneori subconştientul. Aşa, cu aceleaşi lucruri cu care se ocupă omul în timpul zilei, inima se va ocupa noaptea, când mintea şi forţele omului se odihnesc – şi acest lucru se vede clar în visele noastre.
Sfântul Vasile cel Mare spune „în mare măsură nălucirile nopţii (visele) sunt o reflectare a gândurilor noastre de peste zi”. Preocupările şi gândurile rele din zi dau naştere viselor rele. La fel se întâmplă cu faptele bune. Ascetul şi omul lui Dumnezeu se gândeşte întreaga zi la El prin rugăciunea lui Iisus. Amintirea lui Dumnezeu prin repetarea rugăciunii lui Iisus, este bucuria lui. El face totul, fie că mănâncă sau bea, pentru slava lui Dumnezeu potrivit cuvântului Apostolului.
Este normal, deci, că inima lui se gândeşte la Dumnezeu şi se roagă chiar şi în timpul celor câteva ore de odihnă din noapte. În acest fel inima lui e întotdeauna trează.

III. Căile rugăciunii lui Iisus

Îţi mulţumesc foarte mult, Gheron, pentru aceste explicaţii. Până aici am reuşit să te urmăresc. Ştiu acum care sunt treptele rugăciunii, adică felul în care sporeşti în această deprindere dumnezeiască. Dar, aş vrea să te întreb dacă această lucrare se face fără nici un fel de muncă. Nu e necesară lupta şi nevoinţa? Împărăţia lui Dumnezeu „se ia prin străduinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12) – nu este nevoie de violenţă şi în această lucrare a rugăciunii lui Iisus, dacă Împărăţia lui Dumnezeu este gustată prin ea? Pentru că, după cum am citit în Sfântul Grigorie Palama, vederea Luminii necreate este Împărăţia Cerurilor. Atunci în ce constă lupta?
— Bineînţeles că lupta este trebuincioasă, a răspuns înţeleptul Atonit, ba mai mult, atletul trebuie să verse mult sânge. În acest caz, se împlinesc spusele Sfinţilor Părinţi: „Dai sânge şi iei duh”. Chiar şi Adam, care a fost în starea vederii lui Dumnezeu, a pierdut Paradisul pentru că nu s-a luptat. Cu atât mai mult ne este nouă trebuincioasă lupta pentru a ne însuşi harul dumnezeiesc. Cei ce pretind că nu e necesară lupta se înşeală. „Priceperea duhovnicească fără curăţirea inimii este teologia diavolilor”, după Sfântul Maxim Mărturisitorul. Înainte de Cădere rugăciunea s-a făcut fără efort, ca de exemplu în neîncetata doxologie a îngerilor. Însă după cădere sunt absolut necesare lupta şi efortul. Numai în Împărăţia lui Dumnezeu drepţii se vor întoarce la acea stare iniţială.
— Aş dori mult să-mi descrii această luptă.
— Prima şi cea mai mare luptă a omului este să-şi adune mintea: să o despartă de lucrurile din jurul lui, de obiecte, întâmplări, gânduri rele şi chiar şi de cele bune. Pentru că mintea când pleacă de la Dumnezeu îşi pierde sursa de viaţă, devine moartă, ca peştele scos din apă. Aşa spune Sfântul Isaac Sirul: „Ceea ce i se întâmplă peştelui ce a ieşit din apă, i se întâmplă şi minţii când iese din amintirea lui Dumnezeu şi este atrasă în amintirea lumii”. După cădere, mintea este asemeni câinelui care tot timpul vrea să fugă şi care este foarte dibace în a scăpa. Este asemenea fiului risipitor din parabolă, care voind să plece de la casa părintească, îşi ia partea de avere cu el (dorinţa şi voinţa), pe care o risipeşte şi o iroseşte „în desfrâu”. Aceasta o spun Părinţii, mai ales Sfântul Grigorie Palama care, cum am spus mai înainte, a trăit această viaţă lăuntrică.
— Dar cum poate fi mintea adunată?
— Este ceea ce s-a întâmplat şi cu fiul risipitor. Ce citim în acest capitol? „Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu, sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi sculându-se, a venit la tatăl său… Şi a zis tatăl către slugile sale … aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească.” (Luca 15, 17-24)
Mintea risipitoare are şi ea nevoie să „se întoarcă în sine” de la distragerea ei, să simtă dulceaţa şi fericirea căminului părintesc şi să se întoarcă în acesta, unde va fi sărbătoarea cea mare şi unde va simţi multă bucurie. Va auzi glasul rostind „fiul meu mort era şi a înviat; pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24) şi mintea „moartă” va fi înviată. Numai când mintea coboară în inimă ia naştere bucuria, ca atunci când cineva care locuieşte în străinătate se întoarce la casa sa, aşa cum scrie Nichifor Monahul. „Asemeni unui om care a trăit în străinătate, când se întoarce acasă nu ştie ce să facă de bucurie pentru întâlnirea cu soţia şi copiii săi, în acelaşi fel mintea, când este unită cu sufletul, se umple de bucurie şi plăcere negrăită”. Pentru a-ţi aduna mintea trebuie mai întâi să-ţi încălzeşti inima. Pururea pomenitul meu Stareţ obişnuia să şadă puţin când apunea soarele, gândindu-se la starea sa lăuntrică. După aceasta inima fiindu-i pregătită (încălzită), începea să rostească rugăciunea lui Iisus până în zori, când începea Sfânta Liturghie. Apoi…
— Gheron, iartă-mă că te întrerup. N-am reuşit să te urmăresc foarte bine. Ce înseamnă „îşi încălzea inima”? Cum se încălzeşte inima şi de ce este necesară această lucrare pentru rugăciunea lui Iisus?
— Te va ajuta exemplul fiului risipitor. „Dar venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15, 17-18). Adică s-a gândit în acelaşi timp la belşugul căminului părintesc precum şi la starea sa mizeră şi a fost îndemnat imediat să se reîntoarcă la tatăl său. A făcut un efort uriaş pentru a-şi obliga dorinţa şi pofta să vrea să se întoarcă. Şi noi facem la fel cu rugăciunea lui Iisus. Încercăm să devenim conştienţi de păcătoşenia noastră, de starea noastră mizeră. Să ne vedem nelegiuirile lucrate în fiecare zi. Să ne cercetăm diferitele întâmplări şi păcate, dar numai „la suprafaţă”, adică din afară şi ne simţim de parcă am fi în faţa unui tribunal unde suntem judecaţi. Dumnezeu este Judecătorul şi noi stăm în banca acuzaţilor. Cu astfel de simţăminte să strigăm după milă şi să plângem, căci rugăciunea netulburată vine prin lacrimi. Părinţii spun că de va voi cineva să ajungă la rugăciune neîncetată şi la o viaţă monahală desăvârşită, trebuie să înveţe să plângă, să se învinuiască şi să se certe pe sine cu toată puterea sa. Să se vadă mai rău decât toţi celalţi. Să se vadă asemeni un animal murdar ce trăieşte în întunericul păcatului şi al necunoştinţei. Ar trebui să se facă remarcat pentru talentul de „a se pârî”, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „ar trebui să se învinuiască pentru păcatele sale, pârându-se şi certându-se şi nu să aştepte dojana celorlalţi”… Cu alte cuvinte, ar trebui să fie el primul care să se osândească, după cum se spune în Pildele lui Solomon, şi în acest chip să se pregătească pentru rugăciune. Sfântul Isaac Sirul scrie că înainte de a începe să ne rugăm, să cădem în genunchi, cu mâinile la spate şi să ne socotim osândiţi. Aşa, va veni gândul vinovăţiei. De fiecare dată ar putea fi altfel. Trebuie să stăruim şi să chibzuim asupra acestui gând ferindu-ne în acelaşi timp de orice imagine. Atunci mintea coboară în inimă cu pocăinţă, începem să plângem şi rugăciunea este rostită fără tulburare. Dar să folosesc un exemplu din viaţa lumească. Când un om din lume îşi aminteşte supărarea pe care i-a făcut-o cineva şi stăruie asupra acestui gând, simte o muşcătură în inimă şi începe să plângă imediat. Acelaşi lucru se întâmplă cu cel ce practică rugăciunea lui Iisus eliberat de gândurile lumeşti şi egoiste. Se gândeşte: „L-am supărat pe Hristos, m-am îndepărtat de darul lui Dumnezeu”. Inima poate fi rănită adânc de un astfel de sentiment. Şi când inima e străpunsă de pocăinţă (iar nu de o forţă exterioară) doare mai mult decât orice rană făcută pe trup. Această rană păstrează necontenit mintea în Dumnezeu şi cel ce este rănit nu poate nici măcar să doarmă noaptea, simţindu-se de parcă ar şedea pe cărbuni aprinşi. Este, de aceea, cu putinţă ca el să rostească rugăciunea lui Iisus, cu inima străpunsă, pentru un sfert de oră iar apoi sufletul său răscolit îşi va aminti de Iisus zi şi noapte. Aceasta este rugăciunea neîncetată. Repet, el poate realiza aceasta după câteva minute de rugăciune intensă, cu lacrimi, şi poate simţi lucrarea rugăciunii lui Iisus înlăuntrul său multe zile. Trebuie accentuat faptul că este absolut necesar să recunoaştem nevrednicia noastră pentru ca rugăciunea lui Iisus să lucreze înlăuntrul nostru. Sporirea rugăciunii depinde de sporirea conştiinţei păcătoşeniei noastre. Fără această conştiinţă, rugăciunea adevărată nu există. Deci, rugăciunea ar trebui împletită cu tânguirea. Într-adevăr, Părinţii învaţă că urcarea spre rai este legată de coborârea înlăuntrul nostru. Cu cât ne coborâm atenţia mai adânc în suflet, cu atât descoperim tainiţele inimii noastre. Prin pocăinţă Împărăţia Cerurilor coboară înlăuntrul inimii şi o transformă în rai. Îndemnul „pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 3, 2) este întotdeauna în putere. Doar prin pocăinţă suntem noi călăuziţi spre vederea Împărăţiei.
— Este posibil ca omul devenind conştient de păcătoşenia sa să deznădăjduiască şi să abandoneze lupta?
— Bineînţeles că este posibil. Dacă se întâmplă aşa, înseamnă că diavolul i-a strecurat ideea de păcătoşenie în minte spre a-l arunca în disperare. Când devenind conştienţi de păcătoşenia noastră, ne întoarcem spre Dumnezeu şi îi cerem harul prin rugăciune, aceasta este un dar de la Dumnezeu, o lucrare a harului lui Hristos. Separat de conştiinţa păcatului, a continuat Gheron, sunt şi alte căi de încălzire a inimii. Spre exemplu, amintirea morţii. „Acestea-mi sunt ultimele ceasuri”, se gândeşte el, „şi diavolii vor veni în scurt timp să-mi ia sufletul”. Acest gând, atunci când nu este însoţit de imaginaţie, aduce în suflet teama şi îndeamnă la rugăciune. Avva Teofil arhiepiscopul ne sfătuieşte să chibzuim „ce fel de frică şi cutremur şi nevoie avem să vedem, când sufletul se despărţeşte de trup! Că vine la noi oaste şi putere de la stăpânirile cele potrivnice, stăpânii întunericului, stăpânitorii vicleşugului şi începătoriile şi stăpâniile, duhurile răutăţii şi ca într-un chip de judecată îl ţin pe suflet, aducând asupră-i toate păcatele lui cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la tinereţe până la vârsta în care a răposat. Deci, stau pârându-l de toate cele făcute de dânsul. Ce fel, dar, de cutremur socoteşti că are sufletul în ceasul acela, până ce va ieşi hotărârea şi i se va face slobozenia lui? Acesta este ceasul nevoii lui, până ce va vedea ce sfârşit va lua el. Şi iarăşi dumnezeieştile puteri stau în preajma feţei celor potrivnici şi ele aducând cele bune ale lui. Ia seama dar, că sufletul stând în mijloc, cu multă frică şi cutremur stă, până ce judecata lui va lua hotărâre de la Dreptul Judecător. Şi de va fi vrednic, aceia iau certare, iar el se răpeşte de la dânşii şi de aceea fără de grijă este, sau mai bine să zic, locuieşte după cum este scris: „precum al celor ce se veselesc tuturor le este locaşul la Tine” (Psalm 85, 7). Atunci se împlinesc cele scrise: „au fugit durerea, întristarea şi suspinarea” (Isaia 35, 10). Atunci scăpând, se duce la acea bucurie şi slavă negrăită, în care se va şi aşeza. Iar de va fi trăit cu lenevire, aude glasul cel prea înfricoşat: „să fie ridicat cel necredincios, ca să nu vadă slava Domnului” (Isaia 37, 10). Atunci îl apucă pe el zi de urgie, zi de necaz şi de nevoie, zi de întuneric şi de beznă, dându-se la întunericul cel mai din afară şi în focul cel veşnic osândindu-se, în veci, fără de sfârşit se va munci. Atunci unde e fala lumii? Unde slava cea deşartă? Unde desfătarea? Unde răsfăţarea? Unde nălucirea? Unde odihna? Unde lauda? Unde banii? Unde neamul cel mare? Unde tatăl? Unde mama? Unde fratele? Cine dintre aceştia va putea să scoată pe cel ce se arde în foc şi este ţinut de muncile cele amare?”
Alte gânduri pot fi cele legate de sentimentul dulceţii raiului şi al slavei sfinţilor, ca şi de marea iubire a lui Dumnezeu, mai ales în ziua împărtăşirii cu Sfintele Taine.
— Gheron, când oamenii aud despre astfel de gânduri, ei îşi exprimă îndoiala şi necredinţa. Există şi mulţi teologi şi chiar duhovnici care nu sunt de acord cu aceste idei. Ei pretind că aceste lucruri nu sunt pentru cei ce trăiesc în lume punându-se chiar împotriva Sfinţilor Părinţi. Îi împart pe Sfinţii Părinţi în „neptici şi sociali”, punându-i deasupra pe cei „sociali” pentru că învăţătura lor este mai „pe pământ”, în timp ce învăţătura Părinţilor neptici este – spun ei – pentru mănăstiri. Eu nu ştiu în ce măsură acele opinii sunt adevărate.
— Atingi un subiect însemnat, ce ridică multe probleme şi care de aceea, necesită mult timp. Nu pot să te ajut în alt fel decât oferindu-ţi nişte răspunsuri generale. Înainte de toate, nu este cu putinţă să împarţi Sfinţii Părinţi în neptici (sau mistici) şi sociali, ca şi cum ar fi două categorii complet separate, aşa cum nu este posibil să împarţi teologia în mistică şi non-mistică sau viaţa duhovnicească în monastică şi seculară spunând de pildă, că unele învăţături se aplică laicilor iar altele monahilor. Nu este posibil pentru că întreaga Teologie a Bisericii Ortodoxe este mistică şi toată viaţa duhovnicească este ascetică. Toţi Sfinţii Părinţi au acelaşi mod de a gândi, de a trăi şi de a învăţa. Toţi au ajuns la starea binecuvântată de purtători-de-Dumnezeu, avându-L pe Hristos înlăuntrul lor, devenind, în acest chip, ei înşişi Hristos, totodată având şi Sfântul Duh lucrător prin ei. Aşa, Părinţii neptici sunt întotdeauna şi sociali, iar cei aşa-numiţi sociali sunt neapărat neptici (mistici). Faptul că Părinţii sunt sociali se datorează faptului că sunt neptici. Aceia dintre ei care sunt angajaţi în probleme sociale sunt nu doar sociologi, sau psihologi, sau filosofi, sau pedagogi, ci teologi în toată puterea cuvântului. Întâi Îl trăiesc ei înşişi pe Dumnezeu şi apoi încearcă să-i ajute pe ceilalţi oameni să-L trăiască. Sociabilitatea lor, aşadar, este o dimensiune a teologiei, adică a vieţii în Hristos, care este viaţa în „Sfântul Duh” şi „în Biserică”. Într-adevăr Biserica este locul teologiei dreptslăvitoare, iar teologia este glasul Bisericii. Toţi Părinţii au ceva în comun: teologia Ortodoxă, gândirea ecleziastică, şi au trăit ori ca preoţi ori ca monahi. Este o mare greşeală, astfel, să-i împarţi în neptici şi sociali, deoarece această împărţire are multe consecinţe asupra vieţii duhovniceşti şi în cele din urmă poate deveni păcat împotriva Sfântului Duh.
— Nu crezi că sunt unii dintre Părinţi, ca Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Hrisostom care au vorbit mult despre problemele sociale şi astfel s-au apropiat mai mult de oameni?
— Cu siguranţă. Numai că, aşa cum am spus mai înainte, trebuiesc date câteva explicaţii. Întâi, faptul că au vorbit despre problemele sociale nu înseamnă că n-au trăit în rugăciune, în virtutea trezviei şi în lacrimi. Învăţătura lor despre problemele sociale n-ar trebui despărţită de viaţa lor lăuntrică. N-ar trebui să ciopârţim opera unui Sfânt Părinte, pentru că a fost interpretat separat ca sociolog sau filosof. Deoarece este mare diferenţa între un sociolog şi un teolog. Punctul de pornire, metodele şi felul lor de a vorbi despre oameni sunt total diferite. În al doilea rând, dacă unii Părinţi au vorbit mai mult despre probleme sociale, au făcut-o pentru că au fost învăţaţi de Dumnezeu să vorbească în acest chip unui anume om dintr-un anume loc. Să nu uităm că cuvântul profetului, al apostolului şi al sfântului este rostit potrivit maturităţii şi a măsurii duhovniceşti a oamenilor cărora le este adresat. Iar dacă cuvântul pare că nu şi-a atins scopul, aceasta nu este din pricina Părintelui ci se datorează neputinţei oamenilor de a cuprinde ceva atât de înalt. Nu Părintele este cel ce nu ştie, ci turma este cea incapabilă să înţeleagă. Ca să nu mai spunem că în multe scrieri cu conţinut social ale Sfinţilor Părinţi, regăsim limpede spiritul isihast.
Să iau cazul Sfântului Ioan Hrisostom, după cum ai spus mai înainte, pentru a fi mai clar. Sfântul Hrisostom este considerat un Părinte social şi opera sa potrivită spre a fi citită de oamenii din lume, în învăţătura lui găsind răspunsuri la o mulţime de probleme morale şi sociale. Totuşi ei uită că acelaşi Părinte a trăit o viaţă în isihie şi în nevoinţă, cu trezvie, cu lacrimi şi cu jelire, o viaţă în rugăciune neîncetată şi având pururea în minte amintirea morţii. Dar trebuie să ai acest fel de viaţă pentru a putea citi aceste lucruri printre rânduri. Îţi citesc un fragment din sfânta sa învăţătură, pentru a ne lămuri mai bine. El vorbeşte despre rugăciune (în general) şi valoarea sa. Spune că, pentru a fi roditoare ar trebui să se facă cu mintea adunată şi inima străpunsă de sentimentul pocăinţei. „Rugăciunea este o armă tare, o comoară neînchipuită, avere necheltuită, liman liniştit, izvor al liniştii, rădăcina, pricina şi mama nenumăratelor lucruri bune, mai puternică decât orice împărăţie pământească. Şi prin rugăciune nu înţeleg pe cea uşuratică, plină de delăsare, ci pe cea făcută cu râvnă, cu sufletul frământat, cu mintea încordată. Căci aceasta este rugăciunea ce urcă spre ceruri. Să ne însufleţim aşadar conştiinţa, să ne muncim sufletul cu amintirea păcatelor sale, nu pentru a-l scârbi, ci pentru a-l umple de râvnă şi pentru a-l îndemna la priveghere. Nimic nu îndepărtează mai mult delăsarea şi nepăsarea precum chinul şi suferinţa, care adună mintea împrăştiată în cele din jur şi o face să se întoarcă în ea însăşi. Cel ce se roagă astfel face să locuiască bucurie mare în sufletul său”. Şi Sfântul Ioan Hrisostom continuă spunând că omul doar atunci obţine îndrăzneală în rugăciune, când este convins că e mai rău decât toată suflarea.
Cel mai mare isihast ar fi vorbit la fel, fiul meu, a continuat Stareţul. Sunt câteva lucruri în această scriere demne de luat în seamă. Întâi, sfântul leagă strâns rugăciunea de chinul sufletului şi de adunarea minţii. Mintea trebuie să se reîntoarcă în „ea însăşi” din tulburarea ei astfel încât să se poată naşte rugăciunea din prea-plinul inimii. În al doilea rând este necesar să înceapă prin a-şi încălzi inima, cum am spus mai înainte, pentru ca rugăciunea să lucreze cu adevărat. Rugăciunea ne este dăruită atunci când inima se aprinde de râvnă şi mintea se adună în ea însăşi. În al treilea rând, ne încălzim inima cu amintirea păcatelor, cu învinuirea de sine, cu simţământul că suntem mai răi decât toţi, „mai jos decât toată suflarea”. Numai când dobândim o astfel de rugăciune, putem primi bucuria duhovnicească, harul lui Hristos. Înţelegi acum de ce este Sfântul Ioan Hrisostom un Părinte isihast?
— Sunt cuprins de mirare în faţa acestei păreri a Sfântului Ioan.
— Îmi dai voie să te corectez?
— Bineînţeles!
— Aceasta nu este o părere personală a Sfântului Ioan Hrisostom ci învăţătura Bisericii transmisă prin el. Nu putem vorbi de părerile Părinţilor ca şi cum ei ar fi fost filosofi, sociologi sau moralişti, ci despre învăţătura Părinţilor – ca mădulare ale slăvitului Trup al lui Hristos – care primesc darul Sfântului Duh. Trăind în Biserică noi ne învingem individualitatea devenind persoane – locuinţe ale Sfintei Treimi. Mintea noastră este luminată şi devine templu al Sfântului Duh. Fiecare mare lucrare a Bisericii începe cu smerenia. Sfinţii Părinţi au urmat lui Dumnezeu, schimbându-se în mai bine şi au devenit instrumente ale Lui învăţându-i apoi şi pe alţii, pentru a-i ajuta.
— Îţi mulţumesc pentru această lămurire. Fii bun şi mai explică-mi un lucru. Ai spus mai înainte că atunci când un călugăr isihast îl citeşte pe Sfântul Hrisostom, îl înţelege pe acesta ca Părinte neptic. De ce atunci noi îi vedem doar ca Părinţi sociali, străini de acest fel de viaţă lăuntrică?
— Aceasta se întâmplă pentru că Sfântul Duh nu lucrează din belşug înlăuntrul nostru. Sfintele Scripturi şi operele Sfinţilor Părinţi au fost scrise sub inspiraţia Sfântului Duh. Şi de aceea ei sunt interpretaţi şi înţeleşi numai prin lucrarea Sa. Cel ce gândeşte asemeni Sfinţilor Părinţi, cel ce are Sfântul Duh, citindu-i pe oricare din ei şi orice scriere a lor, simte isihastul, simte pe cel ce L-a cunoscut pe Domnul în Sfântul Duh. Sfinţii sunt recunoscuţi doar de Sfinţi, pentru că ei au acelaşi fel de viaţă, aceleaşi trăiri şi aceleaşi feluri de a se exprima. Ei înţeleg harul ce lucrează într-un Sfânt Părinte doar prin felul în care se exprimă. Un om, care a ajuns la vederea lui Dumnezeu, spre exemplu, citind rugăciunile Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, înţelege imediat că acesta, deşi nu o spune deschis, a văzut Lumina necreată. Când, într-un fel sau altul, sociologii sau filosofii, fără a fi călăuziţi de Sfântul Duh, studiază scrierile Sfinţilor Părinţi, le împart şi le despart. Şi părerea mea este că această practică, de a folosi izolat şi înafara duhului ascetic citatele din Sfinţii Părinţi, pentru a susţine gândirea noastră decăzută şi egoistă este cea mai mare erezie. Scoţându-i pe Sfinţii Părinţi înafara duhului ascetic, îi dividem. Şi fiecare diviziune este o schimbare în rău. Toţi ereticii au făcut acest lucru. Au folosit citate fără să le înţeleagă, fără să fie în stare a le interpreta corect. Ar trebui, de aceea să încercăm să împlinim ceea ce dorim cu toţii în zilele noastre – „întoarcerea la Sfinţii Părinţi” – nu numai prin studierea scrierilor ci şi prin strădania de urma viaţa lor. Aceasta înseamnă a trăi în Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine şi cu sfintele virtuţi, a alunga egoismul şi a începe să trăim ca persoane, ca adevărate mădulare ale lui Hristos.
În acel moment, un ucenic ne-a întrerupt întrebând ce-ar putea să-mi ofere. Gheron a fost absorbit complet de discuţie uitând să respecte ospitalitatea specifică monahilor. Aceştia îţi oferă ceva în semn de bun venit, astfel încât să binecuvântezi acel dar, şi să primeşti în acelaşi timp binecuvântarea chiliei lor. Discuţia noastră, însă, a fost atât de captivantă, încât el a uitat complet de acest lucru.
— Da, adu ceva pentru oaspetele nostru…
— Ce să aduc, Gheron? Rahat, dulceaţă sau altceva?
După ce a dat poruncile cuvenite, Gheron a început să-şi laude ucenicul.
— Nu merit să am asemenea ucenici. Dar Domnul a avut milă de mine, pentru păcatele mele şi mi-a trimis îngeri. Eu nu am ucenici, ci îngeri să mă slujească. Cum aş putea să-I mulţumesc lui Dumnezeu? Mai ales acest ucenic care tocmai a venit! Are gândirea unui prunc, şi acest lucru este de neapărată trebuinţă pentru lucrarea rugăciunii minţii, despre care vorbim. Sfinţii Părinţi învaţă că dacă cineva vrea să se mântuiască, trebuie să devină ori nebun („suntem nebuni pentru Hristos” – 1 Corinteni 4, 10) ori prunc („De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” – Matei 18, 3). Toţi, chiar dacă am căzut în cele mai mari păcate, putem atinge, prin harul Sfântului Duh, pruncia duhovnicească şi sufletul copilului de dinainte de păcat. Legea vieţii duhovniceşti este opusă legii trupului. Trăind viaţa trupească omul devine bătrân puţin câte puţin, în timp ce în viaţa duhovnicească, omul deşi bătrân din cauza păcatelor, ajunge din nou tânăr, copil chiar.
Ucenicul aduse pe o tavă rahat şi puţină apă. Am luat paharul în mâini, am cerut binecuvântare de la Gheron şi am spus:
— Roagă-te pentru mine ca să devin un prunc sau un nebun.
Există momente în viaţă când nu eşti în stare să-ţi pui o dorinţă, pentru că vorbele ţi se opresc. Atunci simţi nevoia să te exprimi doar prin rugăciuni şi binecuvântări. Trăieşti aceasta numai în Sfântul Munte şi de aceea nu te rogi ci ceri să se roage pentru tine.
— Binecuvântaţi!
— Domnul! răspund ei.
Nu spun nici bună dimineaţa nici bună ziua nici noapte bună. Singurele urări sunt, în fapt: bună răbdare, bună veghere, bun rai, bună vrere, bună părtăşie cu Dumnezeu…
Când am spus „binecuvântează” şi am mâncat rahatul dulce mi-am spus în sine: Să trăieşti mulţi ani, Gheron. Să trăieşti pentru ca şi noi, păcătoşii, să trăim.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Am înţeles că Gheron rostea rugăciunea lui Iisus. Avea o astfel de atitudine încât era evident că fusese răpit de Dumnezeu. Mi-era greu să vorbesc, dar trebuia.
— Gheron, dă-mi voie să te întrerup continuând discuţia. Ştiu că într-un fel, prezenţa mea este ciudată în liniştea aceasta. Sunt un parazit care vă face viaţa grea şi…
— Nu, nu, nu spune asta, pentru că te primim ca pe fratele nostru care trăieşte în lume, ce duce lupta cea bună, având har de la Dumnezeu.
— Cum se poate compara harul pe care-l avem noi cu harul vostru?
— Chiar şi aşa, ai mai mult har decât noi, pentru că „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit şi harul” (Romani 5, 20). Dumnezeu trimite mai multă milă pentru a te ţine în dragostea Lui, te iubeşte mai mult.
— Primesc aceasta ca pe o expresie a smereniei tale – am răspuns, fiind copleşit de atâta dragoste şi smerenie. Aş vrea să continui, totuşi, pentru că doresc să obţin cât mai multe roade din orice clipă. Vorbeai de încălzirea inimii, spunând că acest lucru îl obţii gândindu-te la iad, la rai şi la păcătoşeniei noastră. Nu creează, totuşi probleme? Ai spus mai devreme că rugăciunea noastră ar trebui eliberată de imaginaţie, iar mintea noastră ar trebui să fie fără formă. Dar aceste imagini nu tulbură rugăciunea curată…
— În primul rând aş vrea să îţi dai seama că aceste gânduri nu sunt…simple gânduri. Nu este vorba de imaginaţie, ci de lucrarea minţii. Noi nu gândim doar, noi trăim. De exemplu, gândindu-mă odată la iad pentru câteva minute – acesta este locul potrivit mie, datorită nenumăratelor mele păcate – m-am găsit în acel întuneric înfricoşător! Am trăit durerea insuportabilă şi chinul inexprimabil. După ce mi-am revenit din acea stare, toată chilia mirosea îngrozitor. Nu poţi înţelege mirosul iadului şi suferinţa condamnatului…
Am înţeles atunci mai mult ca niciodată că eram în prezenţa unui stareţ sfânt care-şi ţine mintea în iad. L-am lăsat să continue fără cel mai mic comentariu.
— Încălzirea inimii prin aceste gânduri este făcută înainte de rugăciune. Căci îndată ce inima începe să se roage după ce a fost încălzită, orice gând, oricât de îndepărtat cu privire la aceste lucruri este interzis, încercând să ne fixăm mintea şi inima doar pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. In acest fel ajungem la starea minţii eliberată de imaginaţie, despre care Sfinţii Părinţi au vorbit atât, adică, mintea să fie „liberă de orice formă şi de orice imaginări”.
Rugăciunea este o luptă. Întăreşte războiul credinciosului împotriva diavolului, dar este ea însăşi o luptă dureroasă şi sângeroasă. Tot efortul nostru trebuie să fie de a ne concentra mintea pe cuvintele rugăciunii lui Iisus. Aceasta trebuie să devină surdă şi mută la orice gând, bun sau rău, pe care vicleanul ni-l aduce. Nu avem voie să ascultăm gândurile ce vin dinafară sau să le răspundem. Trebuie să le ignorăm complet şi să nu conversăm cu ele. Astfel ar trebui să căutăm în orice fel muţenia completă a minţii noastre, pentru că numai cu această lucrare ne putem păstra sufletul în pace, astfel ca rugăciunea lui Iisus să poată efectiv lucra. Se ştie că gândurile noastre înaintează din minte în inimă tulburându-o. Mintea tulburată tulbură şi inima. Precum vântul ridică valurile pe mare, la fel vântul gândurilor ridică valuri în suflet. De aceea este necesară atenţia pentru rugăciune. De aceea Părinţii învaţă în acelaşi timp despre rugăciune şi despre trezvie. Trezvia păstrează mintea într-o stare continuă de veghe şi pregătire, rugăciunea aducând peste ea har dumnezeisc.
Pentru acest scop folosim diferite căi.
Înainte să începem lucrarea sfântă a rugăciunii lui Iisus, să ne amintim că în timp ce noi ne rugăm se cere de la noi dorinţă fierbinte, perseverenţă în nădejde, mult zel şi răbdare imensă, dimpreună cu credinţa în dragostea lui Dumnezeu. Începem cu „Binecuvântat este Dumnezeul nostru”. Rostim „Împărate ceresc…”, Trisaghionul, apoi Psalmul 50, psalmul de umilinţă cu pocăinţă şi părere de rău, urmat imediat de „Crez”. După aceea ne străduim să ne concentrăm mintea cu ajutorul tăcerii şi liniştii. Ne încălzim inima cu diferite gânduri lipsite de imaginaţie, după cum am spus mai înainte, şi după ce s-a încălzit – poate după ce s-au vărsat şi lacrimi, începem rugăciunea lui Iisus. Rostim cuvintele încet şi încercăm să ne împiedicăm mintea să fugă. Cuvintele trebuie să vină unul după altul, fără intervenţia altor gânduri şi întâmplări. După „miluieşte-mă” trebuie să spunem imediat „Doamne Iisuse Hristoase” astfel încât să formăm un zid care să împiedice pătrunderea diavolului. Trebuie să ştii că diavolul va încerca să spargă unitatea cuvintelor cu orice preţ şi să pătrundă în minte şi în inimă. Va încerca să facă doar o mică deschizătură pentru a putea arunca un gând care să facă zadarnică toată această sfântă străduinţă. Nu trebuie să-l lăsăm să intre. Putem spune rugăciunea lui Iisus cu voce tare, astfel încât să o audă şi urechile, pentru că aceasta ajută mintea să se concentreze mai mult. O altă cale este să rostim rugăciunea în minte şi în inimă foarte încet, să stăm puţin după „miluieşte-mă”, până când atenţia noastră începe să slăbească şi să o luăm din nou de la început. Dacă în timp ce ne încălzim inima, ne gândim la păcătoşenia noastră, părinţii recomandă să adăugăm cuvântul „păcătos”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Cuvântul ar trebui apăsat, pentru a-l simţi mai bine. Totuşi pentru că mintea poate obosi dacă recită rugăciunea lui Iisus în întregime, putem să o scurtăm: „Doamne Iisuse Hris